Vlad Condratov

Catarare in masivul Postavaru - Peretele Animalelor

2011-12-21T06:28:00.000-08:00

Dupa destul de multa vreme fara nici o activitate montana, eu si Catalin ne-am indemnat reciproc sa iesim la o catarare cu ocazia primului weekend al lunii decembrie. Eu eram nerabdator sa catar din nou in Bicaz dar Catalin venise cu o propunere mult mai interesanta si anume: Postavaru/Cheile Rasnoavei. Dupa cum anuntau prognozele, vremea parea sa fie buna asa ca am pornit la drum in noaptea de joi. Eu, Catalin, Ioana si Mihai H.
Dupa un drum destul de obositor in care Catalin a rezistat cu brio ca sofer, am ajuns dimineata in Cheile Rasnoavei pe o vreme frumoasa dar destul de friguroasa. Afara erau aproximativ -5 grade. Dupa cateva minute de dezmorteala si de admirat peretii cheilor eu deja dardaiam de frig. Imi pusesem intrebarea cum vom reusi sa cataram daca afara era asa de rece. Pana la urma am pornit pe drumul forestier spre Poiana Inului unde urma sa campam. In scurt timp au sosit si Octavian cu Viorica din Calarasi.

Imprumutand mai nou stilul lui Catalin si al altora, voi renunta la prea mult bla-bla si o sa va las in continuare sa va delectati cu pozele din albumul propriu creat pe Picasa: Postavaru - Decembrie 2011.

A fost un weekend in care m-am bucurat de o vremea excelenta si de o companie foarte placuta. Am catarat doua trasee extraordinare cu stanca curata si pasaje de catarare naturala deosebit de frumoase. Eu am intalnit mai rar asa trasee, probabil sunt comparabile cu cele din Piatra Craiului.
Cu siguranta vom reveni sa cataram in Postavaru caci ne-a placut foarte mult si mie si sunt sigur ca si lui Catalin.
Asa ca abia astept urmatoarea iesire la stanca. Asteptam totusi si iarna sa vina...

100 - Love is in the air

2011-09-28T13:54:00.000-07:00

In sfarsit am ajuns si la postul cu numarul 100. Cam putin ar zice unii. In fine se pare ca nu sunt prea bun la vorba dar totusi unii asteapta sa mai scriu cate ceva. Asadar voi scrie despre ceva mai special.
Asta seara in timp ce am iesit sa alerg, caci de curand m-am apucat de alergare, am vazut o multime de perechi de tineri sarutandu-se si imbratisandu-se cu pasiune. Pe oriunde. Bravo lor, ma bucur pentru ei si ii admir pe cei care indraznesc sa faca asta. Sa se iubeasca.
Ma intreb asa retoric ce le lipseste oare unora ca sa iubeasca si sa fie iubiti?

Bicaz, Peretele Pietrei Mariei

2011-09-28T06:23:00.000-07:00

A venit toamna. Diminetile nu mai sunt la fel... A fost o vara lunga si calduroasa dar in care nu am reusit sa fac nimic spectaculos in planul pasiunii pentru munte.
Cu toate astea am incercat totusi si am reusit sa urc cateva trasee noi.

In ultima saptamana a lunii august, am plecat cu Mihai Diac, revenit dupa o perioada mai lunga de recuperare, in Cheile Bicazului unde am dorit sa facem traseul Fecioarei din Peretele Pietrei Mariei (5A).

Desi in ghidul Cheilor Bicazului era scris clar ca traseul fusese distrus in partea superioara in urma desprinderii unui bloc imens de stanca, totusi am mizat pe faptul ca poate cineva a indraznit sa-l refaca. Am plecat destul de tarziu din Iasi si pe la ora 12 eram la baza peretelui.

Accesul se face usor pe o poteca marcata cu triunghi galben care incepe din dreptul Portii de Piatra si continua prin padure cateva minute dupa care se ajunge la un grohotis imens. Dupa ce ne-am invartit in zona cautand intrarea in traseu, pana la urma am gasit o posibila varianta care incepea cu un horn mic si nu foarte dificil dar neasigurat.

Dupa ce am trecut asigurand cu un friend acest pasaj, am regasit practic intrarea normala pe o mica brana cu copaci in partea dreapta a peretelui. De acolo am continuat pe o alta fisura inierbata ce urca oblic stanga cativa metri. Ajungand la inceputul unei fisuri verticale am gasit si primele pitoane.

Am urcat fisura la liber si am fost surprins de faptul ca nu am avut tendinta sa trag de ele. Oricum pasajul a fost frumos si dupa inca vreo 10m am ajuns pe un prag larg cu iarba unde am regrupat la 2 pitoane. Dupa ce a venit si Mihai a urmat o a doua lungime mai serioasa cu o fisura surplombanta si cu pitoane cam vechi si care nu imi inspirau prea multa incredere.

Am urcat cu prudenta si dupa cativa metri am iesit peste pasajul surplombant de unde fisura continua dar fara dificultati, terminandu-se pe un alt prag dupa vreo 25m. Pe aceasta lungime Mihai a venit putin mai greu avand in vedere ca isi cam pierduse antrenamentul iar stilul artificial folosit implica miscari destul de fortate pe spate. Urmatoarea lungime, a 3-a urmeaza o brana ce traverseaza peretele spre stanga si dupa cca 25m ajunge la Brana de Mijloc a Pietrei Mariei care este accesibila si fara coarda, constituind o posibilitate de retragere la nevoie.

Eu am continuat pe lungimea a 4-a urmand o fisura oblica spre dreapta pitonata initial destul de bine dar la un moment dat ajung dupa vreo 10m intr-un pas de unde peretele era cam spalat si pana la urmatoarele pitoane nu gaseam o posibila continuare. Nici macar cu putinele asigurari mobile pe care le aveam in dotare, restul fiind imprumutate pe la prieteni, nu am reusit nimic. Poate doar cu niste pitoane si ciocan as fi putut continua. Dupa cateva minute de incercari fara rost m-am hotarat sa renunt si am inceput sa descatar si sa recuperez asigurarile folosite.
Din pacate am putut constata ca intradevar traseul nu fusese refacut si nu se putea continua pana sus. Ne-am montat pentru retragere un rapel lung de la un copac solid si am ajuns aproape la baza peretelui pe politele care il brazdeaza in mod neregulat.
Am avut neplacerea sa antrenez in coborare o piatra nu foarte mare care mi-a cazut peste umar dar pe care am resimtit-o si zilele urmatoare. Pana la urma planul de a mai incerca inca un traseu s-a dovedit nerealist avand in vedere ca ora era deja 17 si urmau si aproximativ 3 ore de intoarcere iar Mihai mai avea programata o intalnire cu niste prieteni. Oricum am reusit sa facem ceva miscare si ziua a fost frumoasa.

Traseul chiar si pana in acel punct ofera cateva pasaje de catarare placuta si eventual poate fi folosit ca traseu de rodaj pentru incepatori.
Mai multe poze din traseu, facute cu aparatul lui Mihai, se regasesc pe albumul publicat de el la adresa: https://picasaweb.google.com/110140695886923766518/20110822TentativaPereteleMarieiTraseulFecioarei#

Dupa exact o saptamana a urmat o vizita la Durau cu ocazia unei nunti care s-a dovedit a fi una aproape ca in povesti, durand 3 zile. Cu aceasta ocazie am profitat si am facut singur un scurt maraton al Ceahlaului. Pornind dis de dimineata pe ceata am urmat initial poteca spre cascada Duruitoarea. De acolo spre cabana Dochia nu mai fusesem niciodata iar timpul recomandat (5 ore din Durau) parandu-mi-se cam mare nu eram sigur ca voi ajunge pana sus, fiind pregatit sa renunt la nevoie. Telefonul mi se descarcase si nici ora nu o puteam stabili. Usor usor continui poteca si in scurt timp ajung in soare pe platou. Cand am poposit la Cabana era ora 10. Vremea era superba si soarele ardea puternic. Dupa un mic dejun si 2 cani cu ceai am reusit sa mai fac putina plaja. A urmat urcarea pe varful Toaca de unde privelistea ca de obicei te lasa fara suflare si apoi am revenit in poteca spre cabana Fantanele care trece pe sub impunatoarea stanca Panaghia si pe langa Caciula Dorobantului. Pe poteca am intalnit foarte multi turisti care urcau spre platou lucru normal intr-o zi de weekend asa de frumoasa. In final am revenit in Durau la ora 12 dupa aproape 5 ore de trekking placut. Cam asta a fost maratonul Ceahlaului parcurs de unul singur si fara aparat foto. :(

A urmat apoi mai recent, in luna septembrie chiar dupa Sfanta Maria, o noua iesire in Cheile Bicazului cu Catalin Cretu care fusese plecat toata vara prin tara dar avea un dor nespus de catarare. Ne hotaram sa incercam un traseu mai lung si care ne tot tenta de ceva vreme si anume 16 Iunie din Peretele Pintenilor (5B).

Acest traseu incepe chiar de langa podul de dupa zona Gatul Iadului, cea mai ingusta si impresionanta zona a Cheilor Bicazului. Din pacate este un traseu expus si ma refer aici la privirile trecatorilor. Am inceput eu prima lungime cap, si dupa o surplomba trecuta cu ajutorul pitoanelor, in stil artificial, am iesit pe o brana lunga inierbata spre dreapta.

Nimic dificil dar expus si slab asigurat in unele zone. Am fost nevoit sa mai bat un piton intr-un pas. Dupa cam 15m am ajuns intr-un punct de unde nu intrezaream continuarea si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am urcat direct in sus pe niste praguri inierbate. Dupa cativa metri am regasit pitoane si am continuat inca vreo 20m pana la o brana larga cu iarba si copaci. Acolo am regrupat la un palc de arbusti desi erau 2 pitoane, ambele fiind nesigure. Dupa ce a venit si Catalin in regrupare ne gandim daca are vreun rost sa continuam traseul avand in vedere ca practic nici nu se mai urca pe stanca ci mai mult pe iarba iar stilul asta urma sa fie pe inca destule lungimi de acolo in sus. Pana la urma renuntam si ne retragem cu un rapel lung pana in apa Bicazului. Ne strangem corzile putin udate in apa si ne gandim ca poate ar fi bine sa mergem sa cataram ceva stanca. Ii propun traseul Finala 67 din Peretele Pietrei Mariei (4B) pe care il observasem din iesirea anterioara si stiam chiar ca era reamenajat deci nu ne asteptau surprize ca in traseul Fecioarei. Conform ghidului "este unul din traseele cele mai populare si cel mai des frecventat din Chei".

Am ajuns usor la baza si a pornit de data asta Catalin cap pe prima lungime.

Dupa o mica surplomba si o fata scurta a urmat un diedru dupa care praguri si fisuri au condus spre regrupare.

A urmat o a doua lungime mai scurta, cca 25m cu o fisura verticala destul de sustinuta dupa care un traverseu spre dreapta m-a scos in regrupare pe un prag larg cu iarba.

De aici a urmat ultima lungime pe care Catalin a urcat-o fara probleme desi pasii au fost cam dificili si stilul rotpunkt nu ni s-a potrivit niciunuia dintre noi, nefiind intr-o forma tocmai buna.

Sus am admirat exceptionala priveliste oferita de Piatra Mariei, amandoi ajungand acolo pentru prima data.

Coborarea am facut-o prin padure si apoi pe o poteca firava si destul de abrupta pana la o pajiste incarcata cu superbe branduse de toamna.

De acolo am revenit pe marcajul cu triunghi galben. A fost un traseu placut si satisfacator pentru nevoile noastre. Vremea a fost superba si calduroasa ca de vara. Ca de obicei pozele din aceasta iesire le puteti vizualiza si comenta in albumul lui Catalin:
https://picasaweb.google.com/116734182185530304205/20110911CheileBicazuluiFinala6716Iunie2LcCuVladCondratov#

Traseul Intersectat - Peretele Pintenilor

2011-06-20T15:02:00.000-07:00

La nici o luna de zile de la parcurgerea impreuna cu Catalin Cretu a traseului Turnul de Fildes, petrecuta cu cateva peripetii, cred ca amandoi ne doream totodata sa facem jocurile si sa ne incercam norocul si cu vestitul traseu Intersectat.
Stiam de la mai batranii alpinisti ieseni, Miki Bucholtzer sau Costica Costea ca nu e deloc un traseu usor ba chiar poate pune probleme in anumite portiuni din cauza asigurarilor slabe in special cu pene de lemn foarte vechi.
In fine ceva ne rodea in interior si numai bine ce ni s-au vindecat "ranile" ca deja ne vedem reveniti in acelasi perete. Aventura reincepe.

Intram putin dupa 7:30 in prima lungime, care desi avea cateva portiuni umede chiar la inceput, era intr-o stare mult mai buna decat intrarea din Turnul de Fildes. Cineva a batut chiar la inceputul lungimii 2 spituri. In prima faza se urca cativa metri artificial (atentie la 2 pitoane cam ruginite).

Apoi usor spre stanga pe un fel de horn putin inierbat si mai sus se regrupeaza dupa cam 35m pe un mic prag la 3 pitoane.

In urmatoarea lungime se ocoleste prin stanga o mica surplomba cu multa iarba. Acolo exista 2 pitoane dar sunt cam ascunse. Catalin nu le-a observat si a urcat mai multi metri fara asigurare. Urmeaza un mic diedru si apoi se iese iar printre ierbotenii la niste copaci unde se regrupeaza.

Urmeaza o lunga traversare de 60m pe la baza peretilor de stanca pe brana de iarba numita Lumea Pierduta. Nu e greu dar exista doar un singur piton undeva dupa primii 15m dupa care se mai poate asigura la niste arbusti.

Undeva dupa colt iese la iveala peretele in care continua celelalte lungimi ale traseului cu o fisura oblica caracteristica. Se vede mai sus si Turnul de Fildes.

Catalin gaseste undeva prin iarba o pana de lemn probabil cazuta sau aruncata de prin traseu. Cam astea sunt asigurarile caracteristice fisurilor largi din traseele clasice, pe atunci neexistand alte posibilitati. Acum exista frienduri mari sau chiar big-bro.

Lungimea a patra incepe artificial cativa metri apoi prin traversari succesive spre stanga pe praguri si fisuri apoi iar in sus pana ce se regrupeaza pe un prag larg cu iarba chiar la inceputul fisurii oblice ce care spuneam.

Chiar inainte de a iesi pe primul prag de iarba exista un pas mai ciudat dar Catalin a gasit exact la timp un piton ascuns bine in iarba.

Urmatoarea lungime, a 5-a, este destul de frumoasa si expusa care urmareste o fisura ce urca ascendent spre dreapta cu asigurari suficiente si cu pasi de liber nu foarte dificili. Fiind napadita cu vegetatie, am fost nevoit sa gradinaresc.

Se regrupeaza dupa 35m pe un mic prag framantat la 3 pitoane. Lungimea necesita conform descrierii din ghid aproape tot arsenalul catararii naturale.

Fisura continua inca cativa metri si in urmatoare lungime dupa care se urca direct in sus pe o fatza cam spalata unde se regasesc in exces pitoane si expansoare vechi legate cu sarma si cordelina veche.

Lungimea a 7-a incepe direct in sus pe un diedru dar desi pitoanele continua in sus, dupa cativa metri se traverseaza cu un pas intins spre dreapta pana pe un prag de iarba. Acolo m-am cam chinuit sa ies pe pragul de iarba negasind prize si am batut pana la urma un piton P pe care l-a recuperat ulterior Catalin.

Lungimea a 8-a este mai scurta si dupa cativa metri in sus pe un fel de diedru cam inierbat apoi o noua traversare de cativa metri spre dreapta duce chiar la baza Turnului de Fildes.
Se face apoi "intersectarea" adica o noua traversare de cativa metri spre dreapta pentru a se ajunge la inceputul fisurii din drepta turnului.

Iata-ne acum ajunsi din nou unde am mai fost cu mai putin de o luna in urma. Urmau doua lungimi considerate cheia intregului traseu. Mai ales prima din ele avea sa fie destul de dificila si deja incepuse sa ne bata si soarele destul de puternic in cap.
Mi-am luat pe mine tot echipamentul pregatit special pentru aceasta lungime inclusiv 2 frienduri mari si cu inima in dinti am pornit in sus.

Fisura e in general larga si nu inghite pitoane deci se vor regasi multe pene de lemn aflate intr-o stare destul de degradata. In doua locuri m-am ajutat de nuci medii-mari iar la un moment dat m-am tinut si de cordelina uzata dintr-o pana de lemn. A tinut. Dupa vreo 20m se intra intr-un fel de horn unde se poate ramona dar cum rucsacul ma incurca l-am lasat legat intr-un piton.

Dupa inca cativa metri se ajunge intr-un loc unde am regrupat la 3 pitoane. Catalin vine si el destul de obosit, trebuind sa recupereze si nucile. Totusi un piton P auriu batut de mine pe fata din stanga a hornului cam spalat i-am zis sa-l lase acolo caci ar fi putut disloca o felie cam mare de stanca.

Urmatoarea lungime, a 10-a, dupa vreo 3 metri prin horn forteaza o iesire intinsa spre dreapta peste o surplomba asigurata cu pene de lemn dar si cu doua expansoare vechi. Se parea ca aici era ultimul pas care ne mai putea pune probleme dar Catalin l-a rezolvat fara prea mare dificultate.

Dupa ce a trecut peste surplomba respectiva, fisura turnului isi schimba inflexiunea si hornul redevenea catarabil prin ramonaj, cu asigurari mai rare dar suficiente.

Dupa inca cativa metri se iese din horn spre stanga pe niste fisuri apoi praguri pana pe un mic tanc de stanca lipit de turn.

De aici in cativa metri eram in strunga turnului si practic traseul era ca si terminat deoarece ultima lungime deja o mai parcursesem si nu mai punea probleme.

Privelistea de aici iti taie rasuflarea in orice directie te-ai uita.

Ultima lungime, a 11-a, este comuna cu traseul Turnul de Fildes si nu e deloc dificila, are la inceput cateva fisuri apoi pe praguri succesive iar pe la mijloc un pas de artificial urmand ulterior sa iasa in platoul impadurit.

Obositi, insetati, dupa mai bine de 11 ore de catarat ajungem sus fericiti ca l-am terminat cu bine si pe asta desi nu ne-a placut prea mult. A fost mai mult curiozitatea si nevoia de a repune oarecum in circulatie si acest traseu, evitat in general din lipsa de informatie actualizata.
Retragerea caracteristica prin fanetzele pline de flori ne-a relaxat nemaipomenit.

Turnul de Fildes vazut din sosea de sub Santinela de la Gatu Iadului.

Per ansamblu este un traseu dificil 6A (ED-/ED) preponderent artificial A1 si cu liber impus probabil in jur de gradul 7. Fiind un traseu parcurs foarte rar este imperios necesar sa existe in echipament ciocan si cateva pitoane.
Concluzia: Este un traseu mai putin frumos decat Turnul de Fildes dar relativ sigur.
https://picasaweb.google.com/calpatin/2011061819CheileBicazuluiIntersectat6A10LcCuVladCondratovBicajelCuMihaiAnaDanL#

Traseul The Lizard - Cheile Bicazului

2011-06-15T06:14:00.000-07:00

Pentru cei interesati m-am gandit sa dau cateva detalii despre traseul The Lizard din zona Santinelei de la gatul iadului, Bicaz.
Este un traseu amenajat in 2007, de catre Radu Tudorachi (Mishu) impreuna cu alt catarator din Iasi. Are 7 lungimi de coarda si este amenajat cu spituri iar regruparile sunt comode si solide.
Este comparabil la dificultate cu traseul Santinela de la Gatul Iadului poate mai dificil. Ar fi un 6A (ED-/ED) cu pasi liber impusi in jurul gradului 7/7+ si artificial A1. Lungimile a 2-a si a 5-a sunt scurte de aproximativ 25m si sunt comune cu traseul Armata iar restul lungimilor sunt intre 35m si 45m. Lungimea a 4-a este comuna cu traseul Santinela si este cea mai lunga. Cele mai frumoase pasaje dupa mine sunt in lungimile 1, 3, 6 si 7. Ultimele doua sunt amenajate mai sportiv, cu distante ceva mai mari intre spituri si cu pasi de liber mai exigenti.
Am avut ocazia sa-l parcurg imediat dupa ce a fost terminat impreuna cu Catalin Cretu, la recomandarea unuia dintre autori. Atunci am gresit finalul, ratand o cotitura brusca spre stanga a traseului in lungimea a 6-a si am iesit prin traseul Armata. Anul urmator l-am mai parcurs de doua ori impreuna cu Vali Chiriac, prima data in februarie si apoi in iulie cand am parcurs in aceeasi zi Santinela si The Lizard.
In concluzie este un traseu dificil dar sigur si e recomandat acelora care vor sa mai urce si altceva decat vechile trasee clasice din Bicaz.
Mai jos am incercat o schita pe o fotografie facuta de Romeo Fazekas si preluata de pe jurnalul Silviei Murgescu (sper sa nu se supere).

Culori: galben - The Lizard, rosu - Santinela, magenta - Armata. Click pe poza pentru o imagine marita.

Aventuri in Turnul de Fildes si lupta cu zmei

2011-05-24T01:51:00.000-07:00

Odata cu urcarea Coltului Singuratic, am fost incitati din nou de aura Turnului de Fildes care ne strajuia din coasta. Pe de alta parte traseul asta ne era si restanta din 2008 cand am incercat sa-l urcam si ne-am retras dupa 4 lungimi parcurse.
Dumineca 22 mai am pornit hotarati spre Cheile Bicazului impreuna cu Catalin, celalalt "nebun de legat" in coarda. Ni s-a alaturat si echipa de maratonisti Vlad, Ionut si Emil. Ei doreau sa alerge ca antrenament cca 30km pe un traseu spre Piatra Singuratica.
Am plecat devreme si am ajuns la 7 si jumatate la intrarea in chei unde ne-am pregatit echipamentul. Cu ocazia unor vizite prin boscheti am constatat ca totul era ud semn ca plouase sanatos in cursul noptii. Stiind ca nu avea cum sa ne cada prea bine lucrul asta, l-am atentionat pe Catalin care mi-a dat replica lui clasica: "Nu conteaza, mergem. In cateva ore suntem sus". Fain optimismul sau.
Traseul a fost subcotat la 5B dar real ar fi un 6A (~ED-) avand cam 10 lungimi de coarda.

Ne-am dus la baza traseului si acolo am inceput echiparea dar si dardaitul de frig caci batea un curent foarte rece. Ne-am decis sa pastram ordinea in care am urcat lungimile in 2008 adica prima lungime i-a revenit lui Catalin sa urce cap.
Aceasta lungime fiind la inceput surplombanta si artificiala necesita un efort mai deosebit care ne incalzea oricum dar pana imi venea si mie randul...
Am inceput cu o piramida fara de care Catalin nu ar fi putut ajunge la primul piton mai ales ca peretele era tare ud.

Mai sus, la iesire din fisura pe pragurile de iarba, a fost nevoit sa-si bata un piton.
Dupa cativa metri prin ierbotenii a regrupat comod la un mic perete de stanca. La venire eu am recuperat pitonul batut nu de alta dar ne putea trebui mai sus.

A urmat lungimea a 2-a pe care o stiam si nu era deloc simpla. Dupa o mica traversare oblica spre stanga pe o placa inclinata am urmat o fisura verticala lunga de vreo 30m intrerupta pe alocuri de praguri bune. Fiind si aceasta uda, in mare parte am urcat-o in stil artificial.

La finalul ei am urcat spre stanga pe un prag cu ajutorul unui piton dar m-am ajutat si de un friend pentru ca totul era fleasca. Pe pragul larg am regrupat comod la 3 pitoane.
Lungimea a 3-a nu a fost nici lunga nici grea. Incepe oblic spre stanga cativa metri apoi se intra pe un diedru dupa care se iese pe brana Lumea Pierduta. Totusi, diedrul fiind ud si cu putine asigurari nu a fost prea placut.

Deja la iesirea pe brana eram ud si murdar de pamant si am fost foarte aproape de a lua decizia sa ne retragem in rapel.
Catalin a insistat ca de acum incolo totul avea sa fie uscat. Asadar primul zmeu fusese invins. Oare mai urmau si altii?
Lungimea a 4-a (defapt 2 lungimi clasice legate dupa cum am facut si in 2008) continua direct in sus pe o fisura combinata cu un diedru si intrerupta de praguri cam 20m, pana la un fel de nisa unde se regrupa inainte.

De acolo se urca oblic dreapta pe o felie de stanca desprinsa de perete pana la un piton batut intr-o pana de lemn. De acolo incepe traversarea Dulfer spre dreapta pe care de data asta am facut-o cu mainile pe pragul unde era batut pitonul si la picioare am gasit mici prize numai bune. In final am trecut fara sa vreau la liber si am rasuflat usurat.

Dupa traversare incepe iarasi o fisura scurta direct in sus cu o pana de lemn putreda si o chinga verde tot putreda. Mai sus ma astepta pitonul batut de mine la ascensiunea anterioara cu o cordelina rosie inca in stare buna. Muchia continua spre dreapta si apoi am ajuns la un alt piton care se misca. La picioare nu sunt prize deloc, peretele fiind neted si plin de licheni. Am traversat spre dreapta unde muchia orizontala mai are un piton. O noua fisura pornea in sus si dupa inca cativa metri spre dreapta am ajuns in sfarsit in regrupare, in locul de unde ne-am retras in urma cu 3 ani. Am reconfirmat faptul ca nu a fost deloc o lungime usoara. Dupa ce a venit si Catalin a consimtit efortul si am inceput sa ne imaginam ceea ce avea sa urmeze.

Lungimea a 5-a incepea cu o traversare foarte ciudata folosind pragul de sub regrupare si care avea un singur piton batut undeva in iarba. Cu greu a reusit Catalin sa ajunga cu picioarele pe niste prize mult in dreapta si sa urce astfel spre o fisura clara.

Mai sus fisura se pierdea intr-o mica burta si apoi pe o fata usor inclinata spre un tavan impunator. Stiam din ghid ca tavanul desi parea fioros de fapt avea prize suficiente. Catalin a urcat si a trecut cu bine tavanul regrupand la cativa metri deasupra pe un prag cu iarba.

Aici au fost iarasi legate 2 lungimi clasice. Cand a venit randul meu, dupa ce m-am chinuit sa recuperez asigurarea de la inceputul traversarii am iesit apoi in soare si in curand am ajuns sub tavan propunandu-mi sa-l incerc la liber.

Fisura a fost foarte buna si miscarile mi-au facut o adevarata placere.

Iesirea spre dreapta de sub tavan a fost putin mai delicata dar am reusit sa ies la limita fara sa trag de vreun piton. Trecerea tavanului cred ca a fost cel mai aerian si spectaculos punct al traseului.

Obosit si satisfacut mi-am permis un scurt moment de respiro timp in care am analizat impreuna cu Catalin continuarea traseului. Niciunul din noi nu mai vedeam vreo asigurare si tot ce stiam din ghid era ca lungimea urmatoare urca pe "muchia dintre 2 scocuri".
Mi-am luat inima in dinti si am pornit in lungimea a 6-a pe niste praguri si fisuri oblic spre stanga pana intr-un punct unde deja fiind destul de departe de regrupare am batut un prim piton.

In continuare am urcat vertical cativa metri si am mai pus un friend. Dupa aceea am traversat la stanga intr-un scoc inierbat asigurand la doi braduti. Dupa inca vreo 10m am iesit spre stanga pe o mica brana cu brazi unde am regrupat foarte comod la umbra.

Cand venise si Catalin ne-am intrebat amandoi pe unde ar fi putut continua lungimea a 7-a a traseului, desi Turnul se vedea impozant undeva deasupra noastra spre stanga. Ii propusesem ca varianta sa urce pe niste praguri spre stanga pana sub o fisura clara. De acolo putea sa incerce fie sa traverseze spre stanga fie sa urce fisura pana la alte praguri ce l-ar fi condus spre stanga pana la baza Turnului.
Ajuns la fisura nu gaseste nici o posibila continuare spre stanga deci a trecut la atac.

Incepea practic prima lungime de premiera pentru Catalin fiind nevoit sa bata 2 pitoane si sa fixeze cateva frienduri pentru asigurare si inaintare. Dupa o lupta eroica si o lungime de vreo 35m cu portiuni expuse ajunge la regruparea din stanga Turnului de Fildes. Bravo Catalin ai reusit sa faci si tu o premiera si ai invins inca un zmeu.
Intre timp eu stateam foarte comod si aproape ca ma lua somnul. Practic ma odihneam pentru ce avea sa urmeze, dar nici macar nu stiam ce ma astepta.

Am trecut si eu cu bine lungimea dar m-am chinuit la un punct unde trebuia sa recuperez un friend montat sub un mic tavanel iar deasupra aveam ca priza o felie mica instabila. M-am ajutat cu o nuca suplimentara. Caldura soarelui era puternica si ma gandeam cum ar fi fost daca urcam un traseu complet expus la soare, de ex. Santinela.

Ajuns sub fisura din stanga a faimosului Turn ma pregatesc sufleteste pentru lungimea a 8-a si mai trag din cand in cand ocheade la peisaj.

Fisura nu era chiar de speriat si zaream deja primele 2 pitoane. Am urcat pana la ele si apoi mai sus pe un prag de unde nu mai vedeam nimic.

Pun un friend in dreapta mea si apoi am mai urcat putin dupa care am dat peste un piton ruginit sub un smoc de iarba in stanga. M-am gandit ca poate va tine. Am pus scarita in el si dupa ce am urcat in ea am auzit un zgomot si m-am trezit deodata peste Catalin. Cand am apucat sa-mi dau seama ce s-a intamplat eram deja amandoi accidentati. Sarise pitonul si friendul si am zburat aproximativ 10m. Eu imi luxasem piciorul stang cu care am venit peste mana stanga a lui Catalin. A crezut initial ca are antebratul fracturat si era plin de julituri. Practic eram amandoi ologi.
Dupa ce ne-am mai revenit cat de cat din soc ne gandeam serios la o retragere dar nu prea era cum caci deja facuseram acel traverseu orizontal ciudat. Timp mai aveam totusi destul si doar 3 lungimi ne mai desparteau de iesire si de terminarea acestui traseu blestemat. Dar urma tocmai partea cea mai de temut si cu faima nu prea buna. Cum Catalin parea mai accidentat decat mine mi-am luat inima in dinti si am inceput din nou sa urc prudent. Am trecut de pasajul cu pricina, am ajuns la alte pitoane, mai sus mai sare un friend dar tocmai cand apucasem alt piton.

Am mai depasit cativa pasi de liber si cu greu si durere am ajuns in regruparea de la jumatatea turnului dupa cam 30m. Am regrupat si l-am asigurat si pe Catalin care era pregatit sufleteste ca in caz de nevoie sa urce pe prusice daca altfel nu ar fi putut.

Lungimea a 9-a a trebuit s-o infrunt tot eu desi era in mod normal randul lui Catalin desi sincer nu-mi venea sa ma duc nici in ruptul capului. Pana la urma am lasat rucsacul in regrupare si am plecat usor-usor urcand cate putin, mai pe pitoane mai la liber, in sprait sau chiar ramonaj, pana la niste pene mari de lemn.
M-am ajutat de cordelina veche din ele si am trecut apoi mai sus unde am dat iarasi de doua pitoane. Incet am ajuns aproape de final dar iarasi am dat peste niste pene de lemn, de data asta foarte putrede. Am pus un friend urias, cel mai mare pe care il aveam, chiar sub ultima pana si am observat ca nu statea bine. Am urcat cumva mai sus si dintr-o pozitie foarte precara am repozitionat friendul undeva mai deasupra. M-am urcat in scarita si cu ceva efort am ajuns la ultimul piton undeva in dreapta. Deja vedeam strunga finala la cativa metri. I-am strigat lui Catalin de bucurie si am iesit sus cu ultimele forte. Zmeul cel mare fusese si el rapus.
O poza facuta din peretele de vis-a-vis prezinta in detaliu lungimile de Turn.

Practic nimic nu ne mai statea in cale sa terminam traseul. Eram pe varful turnului dar si durerea din picior era tot mai mare si glezna se hipertrofiase.
In strunga era tare comod de stat si pana a venit Catalin m-am mai relaxat. Apa mai aveam doar cateva guri dar tot ce conta era ca in maxim o ora urma sa fim sus in padure si traseul in sfarsit terminat.

Aici e un punct de belvedere minunat al traseului unde iti doresti sa ajungi chiar si accidentat. :))

Catalin s-a oferit sa mearga el cap pe ultima lungime, desi durerea de la mana nu i s-a atenuat, pentru ca piciorul meu era umflat.
Lungimea a 10-a urca pe un perete de vreo 40m brazdat de fisuri si praguri, pitonat suficient de bine, cu o bucata de artificial A1 pe la mijloc.

Cand imi venise randul sa urc a trebuit sa fac eforturi mari sa calc pe piciorul stang dar am suportat si am rezistat eroic. M-am descurcat si pana la urma am iesit cu bine dupa o lupta continua de peste 12 ore. In final Turnul de Fildes fusese "cucerit" iar zmeii invinsi.
Ne-am dezechipat in graba si am sperat sa mai apucam lumina la coborarea prin padure. Eu ma gandeam serios la cum ma voi descurca cu piciorul dar pana la urma am gasit cu bine poteca de retragere.
Ajunsi la apa cand deja se lasase bezna, ne-am descaltat si am trecut prin apa pana peste genunchi printr-un curent destul de puternic. Dincolo ne asteptau maratonistii ingrijorati fiind de accidentul noastru. Ne-am racorit bine in apa si dupa ce ne-am schimbat am mancat ce mai era de dimineata si apoi la drum. Am avut noroc de celalalt Vlad care a condus pana in Iasi caci altfel mi-ar fi fost cam dificil.
Am ajuns acasa dupa ora 1 dar ce mai conta, eram niste viteji. Cam asta a fost aventura noastra in renumitul Turn de Fildes.
Oricum printesa nu era acasa :( dar macar am ramas cu pitonul buclucas drept amintire :))

Un Colt Singuratic si o Raza de Soare

2011-05-16T07:11:00.000-07:00

Dupa o distractie pe cinste si oboseala cuvenita, acumulate cu ocazia participarii la casatoria prietenilor nostri Mihai si Ana, impreuna cu Catalin ne-am pornit in mult asteptata iesire la catarat.
Din pacate nu a fost sa fie in Piatra Craiului ori in Postavaru cum am fi vrut initial ci doar in Cheile Bicazului. Si daca tot va trebui sa cataram in Bicaz atunci macar sa fie niste trasee pe care nu le mai urcaseram niciodata.
Sambata am ajuns dupa ora 10 si dupa ce am parcat masina la intrarea in Bicajel ne-am echipat frumos si am coborat la pas spre capatul din aval al zonei numita sugestiv Gatul Iadului, unde aveam in plan sa incercam un traseu uitat de lume numit "Coltul Singuratic".
Cum intrarea clasica se facea din apa, Catalin a propus varianta ocolitoare ce ajunge pe niste brane expuse la inceputul lungimii a 3-a. Oricum nu am nimerit exact brana care trebuia si ne-am vazut nevoiti a face un rapel de 40m care ne-a condus exact unde doream sa incepem traseul.

Examinand putin lungimea in coborare mi-a parut interesanta si i-am zis lui Catalin ca vreau s-o urc eu cap si sa asigur cu mobile. Parea numai buna dar, dupa cativa metri cand am reusit sa fixez totusi un friend, fisura devenea larga si posibilitatile de asigurare cam inexistente deci am continuat mai departe pe pitoanele gasite. Nici rotpunkt nu mi-a iesit mai sus cand am dat de un pasaj complicat care mi-a stors puterile. M-am odihnit putin in selb dar ulterior am urcat ajutandu-ma de pitoane gandind ca poate ar fi mai bine sa ma pastrez si pentru lungimile urmatoare.

Dupa iesirea din diedru am ajuns pe brana larga de iarba de unde am initiat rapelul si a trebuit sa traversez mult spre stanga pentru a prinde urmatorul diedrul, considerat in fapt lungimea cheie a traseului.
Traversarea nu a fost grea dar nu reuseam sa gasesc pitoanele in continuare, acestea fiind foarte bine ascunse prin iarba. Pana la urma am regrupat la inceputul diedrului de 40m dar fara nici o asigurare fixa. Am folosit un arbust si 2 nuci montate ad-hoc.
A urmat lungimea lui Catalin, care nu putea fi invidiat avand in vedere ca regruparea era cum era, ca nu se mai observa nici un piton si nici macar nu eram siguri ca pe acolo continua traseul. Oricum a trebuit sa-si ia inima in dinti si dupa ce a urcat putin a descoperit totusi un piton ascuns prin iarba. Ce usurare...
Mai departe diedrul a continuat in acelasi stil, asigurari putine si proaste si deasemenea multa iarba sau pamant drept pentru care mi-a venit in gand sa-l denumesc "diedrul de kkt" (scuzati-mi vulgaritatea), atunci cand l-am urcat la randul meu.

Am urmat eu cap in noua lungime dar am observat ca intre timp se adunasera si norii deci nu a fost chip de odihna.

Inceputul a fost usor artificial iar ulterior am urcat pe praguri alternative cu iarba iar in final am ocolit o mica fata fisurata ce deja incepuse sa fie udata de picaturile de ploaie. Am regrupat pe un mic tanc la baza unui copacel.
Catalin a avut parte la randul lui de o lungime artificiala destul de grea avand in vedere ca peretele devenise ud, dar noroc de pitoanele suficiente gasite.
Ultima lungime desi nu foarte dificila, in conditiile date mi-a luat destul de mult timp, mai ales cand am fentat o fata cazuta unde stanca era plina de licheni uzi si pe care nu zaream nici un piton, intrand intr-un mic valcel dar plin cu iarba si pamant umed. Am asigurat cu cateva nuci si un friend.
Dupa ce am reusit sa revin pe linia pitoanelor m-am simtit usurat. Chiar la iesire mi-au mai dat emotii niste bolovani foarte mari instabili care abia asteptau sa cada in sosea. Brrr.
Lungimea a fost intinsa si am iesit sus in Polita de mijloc a Bardosului in timp ce soarele dupa-amiezii batea bland peste peretele urias al Pintenilor de vis-a-vis. Turnul de Fildes parca stralucea in fata noastra.

Dupa aproximativ 4 ore si jumatate am parcurs cele 5 lungimi si in ciuda vremii care a vrut sa ne puna bete in roate am fost sus pe Coltul Singuratic care, pentru catva timp nu a mai fost singuratic.
Poate ca ne-a multumit in gand ca am trecut si noi pe acolo. :)

Retragererea am facut-o urmand o poteca destul de clara pana in dreptul varfului Santinelei de unde am urmat marcajul de retragere clasic pana in dreptul serpentinelor soselei.
Dupa trecerea apei reci care ne-a inviorat binisor am plecat la Lacul Rosu unde am parcat la cabana Raza Soarelui aflata inca in paragina dar pazita de nea Andrei, un barbat hatru si inca plin de energie. Initial am adormit sub cerul liber dar spre dimineata eu m-am retras in masina din cauza frigului indurat cu sacul de dormit invechit si cu fermoarul stricat.
Dimineata zilei de 1 mai ne-a trezit cu mangaierea calda a razelor soarelui, probabil de aici tragandu-se si numele zonei.
Ne-am intins, am mancat si ne-am pregatit alene pentru un traseu pe masura: Raza Soarelui.
Nu stiam mai nimic despre acest traseu decat ca totusi a mai fost parcurs in ultimul timp.
Nu ne-am chinuim foarte tare si am gasit pana la urma intrarea in traseu, care incepea cu o fata cazuta ce era cam uda si cu o pata alba si vreo cateva randuri de spituri vechi si niste pitoane ruginite. Mai sus am regasit si spituri noi de inox. Inseamna ca cineva a reamenajat de curand traseul.
Asta ne-a dat si mai mult curaj caci probabil unul din motivele pentru care am evitat pana acum acest traseu a fost renumele prost pe care il avea.
Pe prima lungime s-a dus Catalin care a urcat prin dreapta incercand sa evite stanca uda, si dupa cativa metri a intrat sub o fisura verticala cu o felie de stanca pe care o apucase sanatos cu ambele maini si apoi pe un prag, a traversat ulterior spre stanga la o noua fisura pitonata si dupa inca cativa metri a mai traversst iarasi stanga spre o regrupare buna cu spituri.
A venit apoi si randul meu, inaintand precaut pe fata cazuta si incercand sa nu ating zonele de stanca uda. Am ajuns la fisura verticala si am trecut-o ca si Catalin la liber. Incepea sa-mi placa si am continuat in acelasi stil rotpunkt si dupa inca putina sfortare in a doua fisura am reusit sa trec un pas mai dificil si am ajuns multumit in regrupare.

Incalzirea fiind facuta am continuat cu urmatoarea lungime cap si dupa o fisurica oblica spre stanga am traversat o fata cu niste prize mici la picioare pana sub o noua fisura verticala pe care am abordat-o in stil bavareza. Incepand cu fisura aceasta nu am mai atins asigurarile fixe decat ca sa asigur coarda si desi nu a fost usor efortul mi-a dat satisfactie deplina. Dupa un nou traverseu spre stanga am urcat pe praguri si mai sus am revenit din nou spre dreapta ajungand la un moment dat pe un mic prag innierbat cu cateva pitoane dar coarda se cam terminase si nici bucle nu mai aveam, asa ca am fost nevoit sa regrupez.

Oricum am fost foarte bucuros ca mi-a iesit majoritatea lungimii la liber si l-am incurajat si pe Catalin. Dupa ce a venit am observat amandoi ca la aproximativ 15m se afla o regrupare cu spituri.
Lungimea a 3-a a continuat cu o fisura oblica spre stanga dupa care un mic traverseu stanga si o noua fisura. La un moment dat Catalin a trecut un pas de liber cu o mica surplomba si dupa aceea au urmat inca cativa metri pana in regrupare. A fost o lungime scurta dar nestiind niciunul din noi ce urmeaza nu am vrut sa ne complicam inutil.

De aici aparatul lui Catalin a refuzat sa mai faca poze alimentatorul fiind descarcat.
Lungimea a 4-a mi-a revenit iarasi mie si parea destul de clara. Dupa o portiune ce continua fisura ascendenta oblic stanga am traversat stanga pe pitoane bune si apoi direct in sus cativa metri in stil artificial pana la fisura mare si umeda care brazdeaza oblic tot peretele si care credeam noi initial ca ar fi de fapt linia traseului. De acolo o linie de pitoane foarte vechi si ruginite continua fisura spre stanga iar alta linie de pitoane pe care am si urmat-o, urca pe un mic diedru direct in sus. Dupa alti cativa pasi artificiali am iesit pe niste praguri si am traversat oblic stanga pana la o fata spalata de unde abia am reusit sa prind urmatorul piton ridicandu-ma cu piciorul din scarita pe piton si cu mainile in niste alveole foarte mici. Dupa inca o mica traversare oblica spre drepta pe un prag mai larg am ajuns in regrupare.
Deja se vedeau copacii din varf si probabil ca lungimea care urma nu era lunga.
Dupa ce a venit si Catalin am mai rontait niste dulciuri si am baut apa insetati. De aici mi-a venit ideea sa fac niste poze cu telefonul meu.

Ultima lungime, a 5-a a fost asadar scurta si fara probleme. Dupa o mica traversare spre dreapta pe un prag a urcat apoi fara probleme urmand linia pitoanelor care in cativa metri conduceau la un mic platou cu un copac unde se termina practic traseul.
Am avut noroc de o vreme numai buna, nici prea cald nici prea frig, dar in general a fost o zi insorita potrivita pentru un traseu precum Raza Soarelui.

Negasind nicaieri schitat traseul am incercat sa fac eu o schita pe o poza mai veche a peretelui.

Dupa o traversare prin padure pe curba de nivel ajungem in poteca de retragere arhicunoscuta care ne scoate langa gardul schitului. In scurt timp am ajuns la masina unde ne-am schimbat, am strans bagajele si ne-am spalat cu apa rece inainte de a pleca multumiti spre Iasi.
Au fost doua zile minunate cu doua trasee faine si noi pentru amandoi.
Povestea lui Catalin o puteti vizualiza in albumul Picasa, el luandu-mi-o inainte ca de obicei. Nu-i bai, el sa fie primul la scris iar eu la catarat. :))

Prin Ceahlau, mai altfel decat de obicei

2011-05-04T01:28:00.000-07:00

Dumineca 10 aprilie, la inceput de primavara, in ciuda faptului ca se anuntase un weekend capricios, pornesc in echipa cu Alex si Mihaela spre Ceahlau. Pe drum propun sa incercam un traseu mai neumblat si anume prin satul Neagra, spre Poiana Varatec si mai departe prin Poiana Maicilor la Dochia.
Odata ajunsi pe drumul forestier trecem pe langa un Aro cu 2 padurari care ne intreaba ce vrem sa facem si ne incurajeaza sa mergem pe traseul marcat caci spun ei: "se innadesc ursi in toata zona asta". Buna incurajare. Asadar la drum!
Lasam masina langa un fel de cladire a ocolului silvic sau ceva de genul asta si dupa ce ne echipam pornim pe jos pe drumul forestier inca vreo cativa km.
Vremea e destul de inchisa si pe jos noroi dar prin padure mai staruie zapada.

Dupa ce intram in padure, de unde practic incepe traseul marcat cu cruce albastra, incepem sa simtim salbaticia locurilor si linistea naturii. Tot mai mult se face simtita si zapada. In scurt timp ajungem intr-o mica sea langa vf. Neagra. Incepe sa ninga usor si noi continuam incet urcusul, glumind adesea pe seama ursilor innaditi ("saracii de ei" zicem noi).

Nu dupa mult timp ajungem la luminis si dupa inca putin iesim pe pantele finale ale poienii Varatec. Acolo vantul se inteteste si viscolul ne limiteaza din ce in ce mai tare vizibilitatea. Falnicele stanci ale abruptului abia daca se zaresc.

Pana aici mai urcasem iarna anterioara impreuna cu Catalin. Mergem mai departe spre Poiana Maicilor partial prin padure si pe alocuri incepe sa rasara soarele.

Acolo deja intram pe un traseu pe care l-am mai parcurs de multe ori. Ma surprinde faptul ca au fost montate placute indicatoare si stalpi noi in punctele cheie pe parcursul traseelor.

De asemenea intalnim avertizari asupra animalelor salbatice. Totusi, ca un facut, nu trece mult si intradevar intalnim fiara de care ne temeam de la bun inceput. Reusim sa o fotografiem cu atentie sporita si prudenta.
Pana la urma scapam teferi doar datorita faptului ca era... Vedeti cum anume dand click chiar pe poza.

Incepem urcusul prin padure spre platoul Ocolasului Mic avand din cand in cand perspectiva buna asupra abrupturilor Ghedeonului cu politele sale aninate. Zarim chiar si lacul Bicaz.

Trecem pa langa cateva grupuri de turisti ce coboara spre Izvorul Muntelui. Unii ne avertizeaza asupra ghetii pe care o vom intalni in poteca mai sus, inainte de Claile lui Miron. Trecem cu atentie si incercam sa ocolim portiunile lunecoase iar pana ce iesim in platou incepe din nou sa ninga.

Din Platoul Ocolasului Mic abia daca vedem abruptul Ocolasului Mare. Continuam pe poteca inzapezita (aici zapada avea mai mult de 30cm) si pe curba de nivel spre cabana Dochia. Intram in curand in padure si intersectam niste urme de lup. Dupa o perioada trecem peste jgheabul Ursariei.

De aici in aproximativ 15-20 min. ajungem la cabana Dochia, dupa ce soarele ne mai surade de cateva ori.

Pana aici drumul ne-a luat aproximativ 5 ore. Suntem destul de obositi asa ca ne comandam cate ceva de mancare, ciorba si ceaiuri. Ne uscam putin hainele si mancam repejor fara sa ne permitem sa zabovim prea mult caci deja e ora 16 si mai avem drum lung inapoi pana la masina.
La iesire din cabana constatam ca viscoleste din nou de nu mai vedem nici macar cusca cainilor. Tragem glugile pe cap si lungim pasul. Pe alocuri urmele de la venire ne erau deja acoperite.

Pe poteca de intoarcere, la un moment dat, auzim prin padure niste urlete-latraturi si ne gandim aproape instinctiv ca ar putea fi lup. Ne grabim si tinem mai aproape unul de celalalt incercand in acelasi timp sa facem din cand in cand zgomote pentru a evita intalnirile neplacute.
In momentul cand ajungem iar la Claile lui Miron desi poteca era deja acoperita cu vreo 20cm de zapada proaspata, gheata de dedesubt ne face iarasi probleme la coborare. Mihaela fiind putin mai neincrezatoare in pasii pe care trebuie sa-i faca se mai lasa pe unele portiuni in alunecare pe fund.
Ajungem cu bine la poiana Varatec si nu facem nici o pauza desi suntem obositi. Admiram din mers Turnurile lui Butu si Ana.

Noaptea se apropie si locurile sunt pustii. Continuam grabiti. Dupa ce coboram prin padure si facem zgomote la tot pasul, momentul iesirii la drumul forestier il consideram ca pe o usurare. De acolo nu ne mai ia mult si ajungem din nou la masina.
In total cam 4 ore am facut pe drumul de intoarcere deci aproape 10 ore de la plecare. A fost un traseu lung, poate cel mai lung traseu de acces la cabana Dochia.
Pornim spre casa multumiti ca am facut miscare, ca am prins ultimele lupte dintre cele 2 anotimpuri si ca nu am fost deranjati de vreo vietuitoare salbatica.
A fost o tura in Ceahlau, putin mai altfel decat de obicei, cand mergeam cam ca prin gradina noastra botanica. Apropos, am aflat ulterior ca in acea zi a nins cel mai tare in Ceahlau din toata iarna care tocmai trecuse.
Mie mi-a placut oricum foarte mult.

Ultimele activitati de iarna

2011-03-18T08:14:00.000-07:00

Dumineca 6 Martie 2011.

La imboldul dat de citirea pe blogul lui Ciprian A. despre gasirea unei noi cascade de gheata in zona canionului Laposului, impreuna cu Lush, Alex, Alin, Mihai H. si cativa prieteni de-ai lor porneam spre cheile Bicazului.
Dupa cele citite noua zona si cascadele de gheata sunt mult mai spectaculoase decat deja arhicunoscutele cascade din Bicajel.
Desi sambata seara stabilisem cu Lush ca voi merge la dus in masina cu el si Alin, iar la intoarcere cu Alex si Mihai, peste noapte m-am hotarat subit sa merg singur cu masina mea, deoarece imi venise ideea ca la intoarcere sa ma opresc si pentru putin schi pe partia din Piatra Neamt. Acolo nu apucasem pana acum sa schiez niciodata.
Teoretic incepand cu luna martie ar trebui sa cam inceapa primavara, dar vremea era relativ friguroasa si deci buna pentru ambele tipuri de activitati. Dimineata Lush vine cu mine in masina ca sa-mi tina companie si pe la 10 si ceva eram ajunsi in chei asteptandu-i si pe ceilalti sa soseasca.
Ne-am echipat si am pornit cu avant spre Lapos stiind de la Ciprian ca ne va lua aproximativ o ora pana la cascada. Nu stiam bine accesul si am continuat prea mult pe poteca marcata drept pentru care la un moment dat ne-am regasit mult deasupra canionului. Solutia era ori sa ne intoarcem pana unde puteam cobora in firul apei inghetate ori sa continuam pe poteca si sa incercam cumva o coborare in rapel.
Impreuna cu Mihai insistam pe cercetarea variantei B si trecand pe langa niste urme de laba (de urs) am gasit o posibilitate de coborare.
Am montat un rapel cu semicorzile noi de 60m ale lui Lush, care ne-a scos ghiciti unde, exact la baza cascadei.
Am coborat primul si am ramas fermecat. Au coborat apoi toti ceilalti cu bine si, desi unii nu facusera niciodata rapel, fiind asigurati de la capatul corzilor au reusit sa faca manevrele in siguranta.
In timp ce unii inca mai coborau in rapel, m-am echipat nerabdator si am inceput sa urc cap de coarda pe o ruta medie pentru incalzire si ca sa pot monta ulterior mansa universala. Gheata era destul de plastica si spre deosebire de Bicajel unde de obicei curgeau firicele de apa aici nu am vazut nici macar un strop toata ziua.
In timp ce lumea incepea sa se dea pe mansa, Lush vine pe acelasi traseu ca si mine tot cap. Apoi am mai urcat cap inca o ruta mai in dreapta dar mi-am resimtit gambele, probabil din cauza ca nu-mi legasem foarte strans bocancii. Lush care a fost partenerul meu de coarda tot timpul, a incercat la randul lui asigurat de sus o linie mediana cu gheata foarte subtire, pe alocuri un fel de verglas si in care plasamentele pioletilor si coltarilor trebuiau facute foarte usor si cu mare atentie.
Dupa aceasta incalzire ne-am orientat amandoi atentia, dupa cum era de asteptat, spre cea mai mare atractie a zonei si anume coloanele verticale de gheata pe care Ciprian a urcat in premiera traseul "Lacrima de gheata". Nefiind nici eu nici Lush suficient de antrenati am considerat mai oportun sa incercam traseul pentru inceput cu asigurare de sus.
Intre timp se pornise o ninsoare foarte abundenta si cu fulgi mari, iar Alin, Alex, Mihai si ceilalti baieti au urcat pe rand fiecare dupa puteri si dorinta de cateva ori.
M-am avantat eu primul si am urcat cu pioletii lui Lush, cu care nu ma simteam prea obisnuit dar m-am adaptat repede. Am urcat traseul pana sus descurcandu-ma destul de bine. A fost suficient de solicitant. Daca mai punem la socoteala si faptul ca atunci cand urci cap trebuie sa faci efort suplimentar sa insurubezi asigurarile atunci traseul devine chiar serios.
De aceea consider ca e necesar un compromis bun intre numarul de asigurari si efortul depus pentru montarea acestora. Ii vine si randul lui Lush care a urcat la fel, deoarece nici el nu se considera inca in stare de a urca cap. Ii va ramane sa incerce a ziua urmatoare, planul lui fiind sa ramana cu Alin inca o zi.
Intr-un final ne hotaram ca in jurul orei 17 sa plecam asa ca socotesc ca trebuie sa urc si sa recuperez toate amarajele fixate sus.
Dupa ce isi strange fiecare bagajul pornim pe firul apei incremenite si parcurgem canionul ingust si spectaculos al Laposului pana in stramtoarea creata intre Piatra Altarului si Cusma Laposului de unde parasim raul inghetat si continuam in coborare pe marcajul triunghi rosu pana la locul fostei cabane Cheile Bicazului. Pe alocuri zapada asezata era foarte mare si ne afundam adanc in ea.
Ajunsi la masini ne dezechipam cu totii si apoi unii pornim spre casa, altii au ramas sa innopteze in zona.
In jurul orei 19 am ajuns in Piatra Neamt si am cautat intrarea spre telescaunul de la baza partiei de schi. Nu a durat mult si am lasat masina pe o straduta in panta si incaltat cu claparii si schiurile in spate am urcat spre partie.
Partia este luminata iar telescaunul functioneaza pana dupa ora 22 deci aveam timp sa ma dau de 2-3 ori, astfel incat sa nu ajung nici prea tarziu acasa. Urcarea cu telescaunul se facea intr-o liniste adanca iar peisajul nocturn si aerian al orasului parca iti taia respiratia. Cerul plin de stele completa feeria locurilor.
La prima coborare din telescaun m-am dezechilibrat putin si am luat o mica tranta dar mi-am revenit si am inceput aventura. Am avut putine emotii caci doi dintre prietenii mei au patit accidente la schi in ultima perioada. Partia nu este dificila desi incepe destul de abrupt dar oricum nu este neagra ca cea din Gura Humorului unde m-am descurcat binisor.
Am inceput prima coborare si dupa cateva viraje mi-am intrat in ritm dupa care si partia devenea mai domoala si, vorba cuiva, parca se termina prea repede. Am mai urcat si coborat de inca doua ori desi parca simteam ca nu m-as mai desparti de ea si as ramane toata noaptea fara sa simt macar oboseala de peste zi.
Dupa nici o ora de la sosire eram din nou la masina gata de plecare spre casa. Hotarasem sa scurtez drumul pe la Hanul Ancutei si de fapt am luat plasa caci am intalnit foarte multe portiuni cu polei pe care trebuia sa merg incet si prudent.
A fost totusi o zi minunata cum visez de multe ori sa am in ultima vreme, si pe care cu greu le uiti, oricate s-ar intampla intre timp. Cred ca au fost cam ultimele activitati de iarna din sezonul asta dar, nu se stie niciodata...
Eu nu am avut aparatul foto la mine dar Mihai a reusit sa faca niste poze faine in tura asta, pe care le puteti vedea la albumul lui de pe Picasa.

Peretele nordic al vf. Lespezi/Caltun - Fagaras

2011-02-11T01:57:00.000-08:00

Ideea parcurgerii unui traseu in peretele nordic al varfului Lespezi (2517m) din Fagaras, sau peretele Caltunului cum ii mai spun unii, ne-a incoltit mintile de mai multa vreme.
Acum 2 ani ne planificaseram sa mergem in 2 echipe: Catalin cu Vali si eu cu Lush dar ne vazuseram nevoiti a renunta in ultimul moment din cauza ca Vali devenise tatic pentru a 2-a oara. Vali oricum mai urcase peretele impreuna cu Mishu cu mai multi ani in urma.
Catalin a insistat si anul urmator, chiar de mai multe ori, dar fara prea mult succes din cauza vremii.
Anul acesta, de ziua mea, m-a sunat Vali sa-mi ureze una alta si printre altele m-a invitat sa mergem cu el si Catalin in Fagaras si bineinteles ca am acceptat.
Dupa doua zile Catalin are ghinionul sa isi accidenteze un genunchi la schi.
Initial am vrut sa renuntam si noi la tura dar ulterior, fiind puternic motivati de vremea foarte buna de acolo am plecat. Impreuna cu Vali si Cristina lui am plecat de cu seara cu gandul sa ajungem cat mai de dimineata la Piscul Negru unde urma sa parcam masina si de unde incepe poteca marcata cu triunghi albastru spre lacul si refugiul Caltun. Vremea era excelenta. Senin, soare si aproximativ -10 grade.

Dupa o noapte nedormita am urcat destul de lent, pe o poteca cu urme deja batute.

Initial zapada era mica dar la golul alpin intalneam deseori portiuni cu zapada adanca asa ca ne-am oprit si ne-am montat rachetele de zapada. In locurile cu zapada inghetata acestea au tinut cu bine si locul coltarilor.

Am ajuns dupa aproximativ 4-5 ore la refugiu a carui usa am gasit-o blocata de troiene de zapada. Vali mi-a multumit pentru ca am insistat sa care si lopata de zapada.

In refugiu era frig dar curat si dupa ce ne-am instalat si despachetat rucsacii, am inceput sa topim zapada la primus ca sa facem supe si ceaiuri. Am mancat bine si ne-am hidratat cat am putut de mult.
Ulterior am iesit sa admiram peretele acoperit cu gheata si zapada si sa ne alegem o ruta pentru a doua zi. Ne-am gandit ca in partea stanga a peretelui traseul ar fi mai lung.
Seara a venit repede si ne-am bagat in sacii de dormit ca sa ne refacem. A doua zi ne-am trezit la 6 si am inceput sa mancam si sa ne echipam. Atat apusul cat si rasaritul au fost extraodinare.

Vali a insistat si pana la urma m-a convins sa mergem fara rucsaci, cu tot echipamentul pe noi. Dar in felul asta am reusit sa uit in rucsac o pereche de manusi subtiri de schimb.
Am hotarat sa luam cu noi urmatoarele: 4 pitoane de stanca, 1 ice-hook, 4 suruburi de gheata, 3 frienduri si 5 nuci. Am mai completat cu 3 bucle expres, aproximativ 10 annouri de diverse lungimi si 8 carabiniere usoare plus cateva carabiniere cu filet.
Am pornit pe lumina si pe o vreme impecabila si am traversat o panta destul de abrupta cu zapada inghetata spre baza traseului. Vali a alunecat cativa metri si mi-a cam dat emotii dar a scapat fara probleme si s-a lovit doar usor la un genunchi. La baza am batut un prim piton in stanca pentru a incropi o regrupare deoarece nu aveam nici o platforma buna iar sub noi panta coboara cateva sute de metri.

Am pornit eu cap pe prima lungime urmand in principal portiuni cu gheata destul de subtire pe alocuri, alternand cu zapada intarita. Am avut ceva emotii pentru ca in ambele cazuri nu prea poti monta asigurari.

Am urcat o perioada direct in sus apoi la un moment dat am traversat spre stanga pana sub un prag de stanca unde am mai batut un piton si am regrupat.
A sosit apoi si Vali cam infrigurat si s-a dus mai departe cap pe urmatoarele doua lungimi ca sa se incalzeasca.

Traseul alterneaza in continuare pe succesiuni de cascade de gheata si portiuni usor mai cazute cu zapada sau deseori stanca acoperita cu pojghita de gheata.

Lungimea a patra mi-a revenit iar mie si am avut parte de cateva cascade aproape verticale iar spre finalul lungimii o panta cu zapada pana sub o stanca unde din nou pitonul a salvat regruparea.

A urmat o a cincea lungime mai sinuoasa si pe care Vali a prelungit-o cu a sasea pana la iesirea in creasta, fortand mersul concomitent vreo 20-25m.

In total ne-a luat aproape 5 ore fara sa ne grabim. Pitoanele de stanca au fost cele mai sigure apoi uneori suruburile de gheata si destul de rar friendurile sau nucile.
Media asigurarilor puse a fost de 3-4 pe lungime dar nici posibilitatile nu au fost prea multe. Am mai asigurat amandoi si dupa cate o coloana de gheata. Traseul nu a fost foarte dificil din punct de vedere tehnic dar de angajament. O alta problema a fost gasirea rutei adecvate astfel incat sa nu pierdem nici timp prea mult si nici sa nu riscam foarte mult avand in vedere posibilitatile de asigurare.

Dupa iesirea in creasta ne-a intampinat un soare puternic si deja incepea supraincalzirea.

Am ocolit prin sud un perete mare stancos si apoi am inceput sa urcam pante abrupte cu zapada uneori intarita alterori moale.

Drumul spre varful propriu-zis a fost destul de lung si parca mai obositor decat traseul in sine. Din varf ne-am facut pozele de rigoare si ne-am gandit la retragere.

Am coborat pana in saua dintre cele doua varfuri gemene Lespezi si Caltun. Vali nu-si mai amintea pe unde coborase cu ani in urma si noroc ca am observat o cordelina intr-un piton undeva in stanca.

Am inceput coborarea in primul rapel din acel piton si ulterior am mai batut inca 3 pitoane pentru tot atatea rapeluri, caci zapada era destul de mare si nu oferea siguranta si stabilitate. In portiunea finala a hornului ne-am vazut nevoiti sa descataram un mic prag de gheata mai abrupta si apoi panta incepuse sa scada si zapada mare nu ne-a mai pus probleme.

Am ajuns destul de obositi la refugiu si am baut multe cani cu ceai facut de Cristina care ne astepta nerabdatoare. Am mai aruncat o privire asupra traseului pe care tocmai il parcursesem.

Seara am mai primit un musafir nou in refugiu. Bogdan, student in Iasi, care incepuse creasta in doi si a continuat-o singur de la Suru, cu destule peripetii, intentionand sa ajunga la Balea. Noi l-am convins sa nu mai riste si sa coboare cu noi ziua urmatoare.
Seara am mancat bine si am mai povestit fiecare, ascultand printre cuvinte vajaiturile vantului puternic pornit intre timp.
Am adormit repede si ne-am trezit destul de devreme. Planuisem sa facem o tura pana pe varful Negoiu dar ulterior eu si Cristina am renuntat in portita Caltunului din cauza zapezii mari, dar de unde il l-am urmarit pe Vali care continuase pana pe la jumatate urcarea spre Strunga Dracului si apoi se intoarse.
La refugiu ne-am facut rucsacii si am pornit coborarea spre Piscu Negru. Am ajuns in vreo 2 ore si acolo ne-am echipat de drum dar inainte de plecare am intrat sa mancam cate o ciorba la cabana unde ne-am parcat masina.
Pe la ora 16 am pornit spre casa si dupa 11 ore ajungem in Iasi obositi dar impliniti. Pentru mine a fost un vis implinit. Sunt sigur ca visul acesta i se va implini si lui Catalin cat de curand.

Prima "inghetata" a anului

2011-02-10T06:38:00.000-08:00

Dupa sarbatori petrecute de fiecare in fel si chip, cum incepe anul, de obicei, vine vremea sa ne gandim si la o "inghetata" adica la o cascada de gheata. Nici anul acesta nu a facut exceptie.
Impreuna cu Catalin, Ioana, Cristina si Mihai am hotarat sa ne ducem in primul weekend al anului la cascadele din Bicajel unde stiam deja ca este gheata formata.
Plecam dis de dimineata pe o vreme cam aiurea, ploua marunt si temperatura de -2 grade.
Cum era de asteptat dupa Targu-Frumos ne intampina poleiul de drumul european si asta imi da emotii mari ca sofer. Desi mergeam foarte incet senzatia de incontrol al masinii era asa de mare incat imi doream sa ma intorc acasa.
Catalin insista sa continuam si la Roman luam o pauza la un Petrom unde era cat pe ce sa cadem din picioare din cauza ghetii. In fine pana la urma continuam si culmea dupa iesirea de pe european nu mai avem parte de polei.
Recuperam din timpul pierdut si pe la 10 parcam masina in chei unde temperatura era de 5 grade. Ne echipam si pornim spre cascade. Dupa putina aventura la trecerea podului ne punem coltarii si continuam pe poteca inca inghetata.
Ajungem la cascada din amonte si instalez rapid o mansa pentru a putea profita cu totii de miscare. Dupa ce dam startul eu si apoi Catalin ne rulam continuu pentru a nu ingheta prea mult.
Surpriza avem din partea Ioanei care in ciuda asteptarilor se misca incet dar sigur si termina de urcat cascada. Cristina pune pentru prima data mana pe pioleti dar reuseste sa urce destul de mult iar Mihai da dovada ca nu a uitat miscarile invatate anul trecut. Dupa cate o prima urcare de incalzire, incercam cu totii diverse variante mai grele sau mai usoare in functie de posibilitati.
Ne prinde repede inserarea si trebuie sa strangem si sa plecam spre casa. Ne propunem sa revenim dar nu stim cat de repede. La intoarcere nu mai avem probleme nici la pod si nici pe drumul spre casa desi am continuat sa merg prudent.
Cateva poze surprinse de aparatele foto neinghetate ale Cristinei si Ioanei sau al lui Catalin, dar ce mai conteaza:

Catalin isi povesteste experienta aici.

Undeva, candva, ceva

2011-01-02T14:05:00.000-08:00

Cine ghiceste?

Razvan multumesc pt. poze si nu ai voie sa spui. ;)

O fatza "nevazuta" a Pietrei Altarului

2010-11-19T07:22:00.000-08:00

Piatra Altarului sau Turnul Bardosului este stanca impozanta ce poate fi vazuta in zona serpentinelor din cheile Bicazului. Aceasta stanca a fascinat de multa vreme oamenii si a fost urcata pentru prima data in 1934 parca fiind primul traseu de gradul 4 din Romania. In perioada comunista a existat montata in varf o stea iar acum exista acolo o cruce de lemn inalta de cativa metri. Mai nou pe cruce exista montata o cutie cu un jurnal de impresii inceput cred acum mai bine de 1 an. O idee excelenta.

Incepand din anul 1999 cand am urcat pentru prima data pe varf cu Wky condusi de Kobe, am parcurs de foarte multe ori traseele renumite precum: Creasta Estica, Vanatorii de Munte, Umbra Muchiei, Requiem. Chiar am avut si o tentativa de premiera impreuna cu Kobe in vara anului 2004, finalizata in vreo 3 ore doar cu o singura lungime de coarda. Toate aceste trasee insa incep din fata sudica, indreptata spre sosea. Am mai avut la un moment dat curiozitatea sa incerc sa parcurg creasta care duce spre nord. Nu mai stiu exact cat am reusit atunci sa merg dar probabil ca pana intr-un punct de unde nu am mai putut avansa. Insa niciodata nu se ivise ocazia sa urc pe vreuna din fetele nevazute.

Intr-o duminica de octombrie, impreuna cu Catalin ne hotaram sa iesim la catarat si sa profitam de vremea buna ce se anunta. Totusi in chei vremea era destul de rece in jur de 1-2 grade iar pe laga soseaua spre lacul Rosu se vedeau perdele de turturi de gheata. Desi Catalin insista sa facem un traseu lung si greu l-am linistit intrucat nu aveam nici prea mult timp la dispozitie, ziua fiind scurta, nici probabil conditia fizica necesara.

Ne indreptam apoi spre Raza Soarelui cu intentia de a incerca traseul cu acelasi nume, nou pentru amandoi, dar care parea sa fie ud si inghetat. Ne intoarcem spre Piatra Altarului care stralucea in soare. Exact asta imi si doream: ceva placut si in care sa nu sufar si sa inghet de frig. Catalin vine cu ideea de a incerca Pilierul Nord-vestic si propunerea imi pare interesanta.

Ne echipam si pornim spre Lapos iar dupa ce il traversam incepem sa cautam locul unde ar putea incepe traseul. Gasim o urma stearsa de vopsea si pare ca acolo este prima lungime. Ma inham si pornesc pe un prim prag stancos nu foarte greu insa complet neasigurat iar dupa aproximativ 10m ies pe niste pante innierbate care conduc spre baza unui alt perete de unde incepe lungimea a 2-a. Gasesc un piton si regrupez filandu-l pe Catalin. In timp ce el se apropie gasesc exact sub nasul meu si al 2-lea piton ascuns in iarba.

Urmatoarea lungime incepe mai serios si prinde niste fisuri innierbate si cu pitoane distantate. Catalin se descurca si ajunge in final pe o un fel de creasta de unde apoi ajunge la un fel de brana larga cu iarba. Regrupeaza la un brad. In incercarea mea de a urca rotpunkt constat ca imi ingheata mainile dupa cativa metri si ma las pagubas. Trag de vreo 2-3 pitoane si ma incalzesc iar si continui rotpunkt. E o lungime asa si asa.

De la bradul unde a regrupat Catalin mai urc un prag stancos de cativa metri si iar traversez o brana innierbata. De acolo continui spre un diedru mare ce se arcuieste mai sus spre dreapta. Initial se urca pe praguri apoi se prinde o fisura din care scot fara sa vreau un piton.
Ma opresc in selb ca sa-l bat la loc si apoi incerc un prim pas de liber mai sustinut si care imi iese printr-un fel de blocaj cu soldul stang. Trec si pe masura ce urc imi face placere sa catar la liber, lungimea imi aduce aminte de multi pasi similari din alt traseu. Ajung la arcada si acolo dau iarasi de un piton foarte fragil dar fiind intr-o postura nesigura nu raman sa-l bat ci asigur cu un friend si continui rasufland usurat. Traversez spre dreapta si din nou intr-un intr-un diedru larg pe care il catar fara probleme.

Spre finalul lungimii cand imi dau seama ca dificultatile sau sfarsit imi vine sa chiui de bucurie si nu ma abtin sa-i strig lui Catalin ca lungimea e grozava si seamana izbitor cu ultima lungime din Lira lui Floricioiu. Ies pe un prag la un brad si acolo regrupez comod. Vine si Catalin, constata ca am avut dreptate si ne bucuram de toate. Intre timp soarele incepe sa ne mangaie si pe noi.
Lungimea a 4-a urca usor in principal pe praguri cu iarba, destul de expuse si cu asigurari rare, pana la un traverseu care in ghid e marcat cu numele Dulfer. Eu il filez lejer si imi rotesc adesea capul spre peisajele din jur. La un moment dat simt o usoara smucitura si crezand ca are nevoie de coarda ii mai dau dar smucitura se transforma rapid in curgerea corzii prin Reverso.
Pana imi dau seama ce se intampla si blochez, Catalin cade prin ierbotenii si tufisuri mai bine de 10m si se mira ca nu l-am oprit mai rapid. Ce vrei, ii zic, elasticitatea corzii. De fapt, din cauza ca terenul pe care urca era usor a intervenit si "elasticitatea" mea in modul de filare. Bine ca nu s-a intamplat nimic, altadata voi fi mai atent. Revine la traversarea cu pricina si reuseste sa ajunga la regrupare.

Vin si eu fara mare greutate dar incercand sa trec traverseul la liber nu reusesc si trag de piton. Nu stau si pornesc pe ultima lungime care din nou am norocul sa fie una la fel de frumoasa. Initial continua traversarea pe cativa metri spre dreapta apoi urca pe niste praguri si trece direct un fel de surplomba (bolovanul rotund). Revine pe fisuri si un mic diedru usor drepta si apoi direct in sus pana sub creasta. Imi iese si aceasta la liber si concluzionez ca merita traseul chiar si numai pentru aceste 2 lungimi superbe.

Pe varful nordic regrupez la o clepsidra cu niste bucati de corzi putrede dar folosind propriul anou. Acolo sentimentul e maret, nimic nu-ti sta in cale de jur imprejur, varful sudic fiind mai mic. Am un sentiment de deja-vu si tind sa cred ca am mai ajuns pe acel varf nordic. Vine si Catalin si dupa cateva momente de respiro strangem echipamentul si cautam pitoanele de rapel. Le gasesc undeva sub creasta si incepem cele 3 rapeluri pe fata opusa plina de vegetatie.

Dupa ce ajungem la baza, foarte aproape de saua nordica. La intoarcere il tentez pe Catalin sa facem si rapid un traseu si in Cusma Laposului unde eu nu mai fusesem niciodata. Alegem Fisura Cusmei intrucat Eva mai fusese urcat candva de el. Pornesc fara zabava cu un stil artificial cam heirupist dar dupa cativa metri ma potolesc si imi revin.

Traseul are si spituri asa ca trec de o regrupare veche cu pitoane pana sub un tavan impresionant arcuit spre stanga. De acolo Catalin traverseaza pe sub tavan cativa metri si apoi iese pe praguri oblic spre stanga pana aproape se termina coarda. Fiind pe fata cealalta nu-l aud si pornesc mai mult instinctiv. Incerc trecerea la liber dar un pasaj cam ud ma face sa renunt si apoi ajung rapid la el.

Ultima lungime de vede clar si dupa o mica traversare dreapta revine spre stanga si vizeaza o fisura finala care despica clar Cusma in doua. Sub fisura desi este un piton in sus se continua cu o traversare aeriana la dreapta si apoi direct in sus pe un fel de horn pana la niste jnepeni unde practic se iese pe varf. Negasind nici un punct de asigurare ma proptesc dupa un pinten si il filez pe Catalin.

In lumina apusului ne revedem pe varf si ne felicitam pentru realizare. Doua trasee frumoase si noi. Coboram prin spatele Cusmei si revenim la masina inca pe lumina. Ne schimbam si pornim spre casa. Din pacate nu am avut cu cine sa mai impartasim bucuria unei zile frumoase de toamna la catarat. Ioana si Cristina B. au renuntat in ultimul moment la tura.

Se implinise aproximativ un an de cand am urcat in Piatra Craiului traseul Lespezile Lirei si de cand Catalin si Ioana faceau deja 1 an de casnicie. Fatza "nevazuta" a acesteia o stiu doar ei. Oricum le urez: La multi ani si fericiti!

Pentru a vedea poze din aceasta tura va recomand deja clasicul album al lui Catalin aici

Speranta nu moare...

2010-11-01T15:11:00.000-07:00

Ehei, de cand tot asteptam momentul asta dar rabdarea intotdeauna este rasplatita asa cum se cuvine. Ani de-a randul ne tot faceam planuri sa urcam acest traseu (Sperantei) din Peretele Vaii Albe dar se pare ca nororul nu a vrut sa ne surada pana acum dar daca totusi speri sa faci ceva cu suficienta tarie pana la urma visul ti se va indeplini.
Asa a fost si in frumoasele zile de septembrie 18-19 cand, dupa o noapte petrecuta pe drumul de la Iasi spre Busteni, impreuna cu Ioana, ne intalnim cu Catalin la Caminul Alpin si pe o vreme superba urcam usurel catre refugiul Costila. Cu exact doua luni in urma fuseseram amandoi tot acolo cu acelasi plan dar fara succes. Noi speram in continuare in realizarea visului nostru.
Pe la pranz ajungem la refugiu si fara sa facem popas prea lung mancam cate ceva si pornim cu planul de a face un traseu mai usor, asa de incalzire, in peretele Vulturilor. Alegem Fisura Suspendata astfel incat sa poata catara si Ioana fara probleme. Urcam spre baza traseului si propun sa urc eu cap iar Catalin cu Ioana sa poata fi alaturi cat mai aproape. Traseul are 5 lungimi si nu e foarte greu dar lungimile mai frumoase sunt cele finale. Ioana s-a catarat minunat si toti am iesit bucurosi dupa un traseu nou, destul de interesant si nu foarte greu. Revenind seara la refugiu mancam, mai povestim si ne pregatim repede de culcare deoarece a doua zi urma sa ne trezim devreme. Plecam cu noaptea in cap spre Circuri si cam pe la rasaritul soarelui suntem la baza peretelui. Ne echipam si incepem sa urcam traseul Sperantei pe care ni-l doream atat de mult si eu si Catalin. Socotesc ca ar fi mai potrivit pentru Catalin sa urce cap de coarda in prima lungime, avand in vedere ca mai fusese prin zona cu ocazia tentativei din Memorial. Soarele incepe sa-l mangaie odata cu ajungerea in regrupare. In continuare vom aborda amandoi tacticos lungime cu lungime si pe masura ce capatam inaltime castigam si incredere in faptul ca vom duce la bun sfarsit acest traseu. Majoritatea lungimilor sunt frumoase, cu multi pasi de liber impusi in care te poti simti la limita dar si fericit ca ai trecut cu bine si ai rezolvat pasajul. Intamplarea a facut ca sa-mi revina mie lungimile cele mai solictante, si datorita faptului ca nu eram in forma prea buna, m-am resimtit de cateva ori in special din cauza unor carcei care ma chinuiau din cand in cand. Nici Catalin nu a fost scutit de efectele efortului destul de intens dar totusi intr-un final ajungem cu bine sus, aproape uitand cu totul oboseala acumulata. Suntem in creasta Vaii Albe, fericiti, dupa traseul mult visat si mult dorit. Bucuria o savuram din mers, in coborare spre refugiu, unde o reintalnim pe Ioana care s-a odihnit si ne-a fost alaturi cu gandul.
Ca de obicei Catalin are darul de a exprima mai bine ceea ce am vazut si am facut asa ca las imaginile si descrierile lui sa va conduca spre ceea ce ne-a fost speranta si in care am crezut destul de mult incat sa o traim cu adevarat.
http://picasaweb.google.com/calpatin/2010091719BucegiSperanteleFisuraSuspendataCuVladCondratovSiCuIoana#

Cheile Sugaului si Pestera Munticelu

2010-11-01T14:03:00.000-07:00

Prin luna august am hotarat sa iesim impreuna cu copiii la o tura de weekend cu cortul. Pe de o parte eu si cu Daria insotiti in masina de Mihai si Ana, iar in cealalta masina Cristina impreuna cu fetele ei Zada si Ana apoi Isa si inca o prietena de-a ei. Cu totii am pornit intr-o sambata calduroasa pe la pranz si am ajuns in Sugau spre dupa-amiaza unde ne-am instalat corturile la locul nostru preferat, in curte la nea Dorel. Dupa o scurta pauza de odihna ne-am pregatit masa si cu totii am savurat din bunatatile aduse special pentru aceasta iesire in natura. Ne-am distrat iar cei mici s-au jucat pana s-a facut seara cand, ni s-a alaturat un Bursuc pe nume Lush si cu Andra lui. El a fost ca de obicei animatorul nostru si in special al copiilor. Noaptea ne-a scos la iveala un cer instelat cum des intalnim la munte.
Am dormit cu totii bine si ne-am trezit cu chef de miscare. Dupa o masa buna ne-am facut planurile sa mergem unii la catarat si altii la plimbare spre Munticelu. Eu cu Daria si Zada impreuna cu Mihai si Ana am luat-o usurel spre pestera in dorinta de a arata copiilor ceva nou. Drumul spre pestera urca anevoie dar cu pauze suficiente ajungem cu bine la tunelul ce strapunge muntele si trece in partea cealalta a crestei. Acolo ne vedem nevoiti sa le ajutam pe Daria si pe Zada care ar fi avut dificultati la trecerea peste niste bolovani destul de impresionanti. In tunel era destul de rece asa ca nu zabovim prea mult dar totusi m-am oprit sa dau o mana de ajutor unor turisti veniti din sens invers. De partea cealalta urmam o poteca usor descendenta printre brazi si ajungem intr-o mica sea sub intrarea din pestera Munticelului. Eu nu mai fusesem niciodata acolo deci m-am lasat ghidat de Mihai. In pestera nu prea am avut o vizibilitate buna deoarece doar Mihai avea frontala dar macar am facut cateva poze. Fetele nu s-au speriat iar Daria chiar a recunoscut ca a fost "cea mai palpitanta excursie din viata ei" si o cred. Dupa iesirea din pestera intunecoasa si umeda coboram plaiurile domoale spre sosea unde ajungem dupa aproximativ doua ore si jumatate de la plecare. A fost o plimbare placuta si interesanta atat pentru noi cat si pentru fete care au fost incantate. Dupa strangerea corturilor ne-am adunat cu totii la peretii de escalada de langa cabana unde am mai urmarit cateva evolutii pe stanca si am mancat ce mai era de mancat. Dupa amiaza plecam usor spre casa si ajungem in timp util astfel incat sa-si faca copiii cu totii programul de seara.
A fost frumos si interesant pentru cei mici dar si pentru noi cei mari. De data asta am "lenevit" noi si au "tras din greu" altii la catarat, se stiu ei care.
Cateva poze facute pe traseu indica frumusetea locurilor si a peisajelor.

Catalin Morariu a plecat dintre noi

2010-08-30T07:58:00.000-07:00

O stire trista dar din pacate adevarata.
Acum 2 saptamani am primit telefon de la cineva anuntandu-ma ca a disparut Catalin impreuna cu prietena lui pe o vale din India, fiind prinsi de un torent. Nu imi venea sa cred.

Pe Catalin il cunosc din 2002 cand am fost impreuna iarna in Piatra Craiului. Ulterior in vara lui 2003 in timp ce eu am plecat in expeditia din Himalaya pentru doar 3 saptamani, el a plecat intr-o expeditie de 4 saptamani in Peru si s-a intors dupa ... 1 an si 4 luni, petrecute in toata America de Sud.
La vremea aceea eram putin invidios pe el ca reuseste sa calatoreasca atat de mult. In tot acest timp a reusit sa urce printre altele varfurile Ishinca (5550m), Vallunaraju (5686m) si varful Quitaraju (6040m).
Ulterior in 2005 el a participat la expeditia romaneasca "Vise fara limite" din Himalaya si unde a reusit sa atinga altitudinea de 7050m spre varful Shishapangma. Apoi in 2007 a reusit sa urce si varful Aconcagua (6962m) pe care si eu mi-l doresc de multa vreme.
Impreuna cu el si cu Vlad Vanatoru si Ionut Sidor am mai fost in masivul Mont Blanc in august 2006, dar nici unul dintre noi nu am reusit atunci sa ajungem pe varf.
Fara sa fi fost un alpinist profesionist, era inainte de toate un om modest si jovial, cultivat si cu foarte mult bun simt. Totdeauna ne-am inteles bine desi nu eram prieteni foarte apropiati. Dar cel mai tare se indragostise de calatorie si in special de America de Sud unde s-a plimbat prin majoritatea tarilor petrecand deja tot mai putin timp prin tara. Era unul din membrii activi ai Alpin Club Repedea Iasi.
Blogul sau si acum este deschis si parca inca nu realizez ca el nu mai este printre noi. In ultimul sau post din 25 iulie a.c. ne anunta ca... "am plecat".
Cataline sa-ti fie calatoria cat mai usoara si nu te vom uita niciodata.

Ieseala anuala din Costila - 2010

2010-08-20T06:42:00.000-07:00

Dupa o lunga perioada petrecuta pe la concerte prin Bucuresti, la mijlocul lunii iulie, Catalin Cretu a insistat asiduu sa mergem in Costila pentru cateva zile si nemaigasind alti amatori am plecat doar noi doi. Planul era sa facem in special traseul Sperantei si in rest ce vom mai putea si noi. Dupa o noapte lunga de mers cu masina, ajungem sambata dimineata in Busteni dupa ora 9 si inainte de 11 poposim la refugiu.
Acolo ne pregatim rucsacii cu echipamentul de catarat si dupa ce mancam putin plecam spre peretele Vulturilor intentionand sa urcam Fisura Mult Dorita. Ajungem pe drumul spre Brana Aeriana pana in dreptul Branei Suspendate si traversam valcelul pietros spre baza traseului.

Ajunsi la baza admiram peretele si marele tavan "mult-dorit" apoi ne echipam si incep eu prima lungime. Desi ma poticnesc inca de la primii pasi trec pana la urma cu ajutorul lui Catalin si mai departe prind curaj si urc pe rand fisuri, fetze, mici surplombe si muchii alternand cu Catalin pana in lungimea a 4-a cu tavanul care ii revine lui. In timp ce el se lupta de zor cu fisura ce era umeda pe alocuri eu ma uit in spate si vad niste nori negri si fulgere apropiindu-se cu viteza.
Il avertizez ca vine furtuna si poate ar fi mai bine sa ramanem sub surplomba pana trece dar el zice ca nu se mai intoarce nici in ruptul capului si trece tavanul iesind rapid dupa vreo 10-15 m in regrupare. Eu vin cat pot de repede si chiar nu-mi mai amintesc cum am reusit sa trec pasajele destul de dificile dar important este ca am ajuns in regrupare caci deja incepuse ploaia. Norocul meu ca ultima lungime este mai usoara si dupa ce trec cativa pasi ies cu bine in creasta undeva sub niste jnepeni.
Catalin cauta intrarea in Brana Aeriana si ne grabim ca sa trecem dar cu atentie sporita. La capatul branei propriu-zise hotaram ca cel mai bine ar fi sa coboram valcelul in rapel si astfel am evitat sa ne riscam pe cateva pasaje destul de expuse. Intr-un final ploaia se opreste si ajungem uzi fleasca la refugiu dar multumiti.

Acolo intalnim lume multa printre care si neobositul Titus, unii care s-au catarat pe langa refugiu, altii prin Tancul Mic si altii care ajung mai tarziu tot din Peretele Policandrului. Ne schimbam si mancam apoi mai stam si ascultam lumea ce mai povesteste. Spre seara ne bagam in saci si cred ca am adormit destul de repede fiind obositi dupa o noapte nedormita.
Planul pentru ziua urmatoare ni l-am schimbat avand in vedere ca prognozele anuntau aceeasi ploaie pe la orele dupa-amiezii. Renuntam la traseul Sperantei si intr-un sfarsit ne hotaram sa facem Poseidon din peretele Costilei.
Aveam o schita sumara a traseului si stiam ca e unul dintre ultimele trasee din acest perete fiind si deosebit de frumos. Urcam de dimineata pe valea Costilei si unele saritori le ocolim pe fetzele innierbate din stanga. Revenim mai sus pe firul vaii si trecem succesiv pe la baza majoritatii traseelor. La un moment dat se observa o brana subtire de iarba ce traverseaza spre dreapta si Catalin spune ca pe acolo trebuie s-o luam.
Ne legam in coarda si trecem brana cu asigurare la vreo 3 pitoane apoi poposim pe un promontoriu larg de unde incepe traseul nostru. Prima lungime ii revine lui Catalin si este o fisura subtire continua pana aproape in regrupare, nu foarte dificila. Reusesc ca secund sa trec la liber fara efort prea mare. Lungimea a 2-a incepe oblic spre stanga apoi trece o burta si mai sus traverseaza spre dreapta pana la un fel de diedru inchis in partea de sus de o surplomba.
Pana acolo nu sunt probleme si apoi trec surplomba care e asigurata cu vreo 3 pitoane dar toate se misca si am ceva emotii dar imediat dupa la dreapta e regruparea. Urmeaza Catalin pe cativa metri si sus si apoi traverseaza pe o brana mai innierbata oblic spre stanga vreo 10m apoi din nou oblic spre dreapta cam tot atat pana in regrupare. De acolo traversez eu pe iarba cativa metri pana in dreptul unui fisuri/diedru in sus. Urc pe fatza din stanga si ulterior revin in fisura, pitoane putine. Mai sus fisura se orienteaza putin oblic spre stanga si alternativ pe cateva praguri pana in regrupare.
Urmatoarea lungime continua pe niste praguri apoi fisura devina verticala si urmeaza pasul traseului unde Catalin trece cu emotii asigurand un anou dupa o teava cu inelul rupt. Mai sus fisura devine putin surplombanta si ajunge in regrupare. Cand vine randul meu ma chinui cu folos si reusesc la liber. Ultima lungime pleaca in sus cativa metri si apoi traverseaza la dreapta pe sub un tavan mare pana la jnepenii din creasta.
Iesim bucurosi sus si pe o vreme buna urcam spre Brana Mare a Costilei trecand pe langa multe flori de colti si chiar capre negre. Facem la dreapta si apoi coboram pe valea Scorusilor si apoi pe valea Galbinele. In timp ce coboram ne prinde o ploaie scurta dar nu foarte intensa. Dupa un rapel scurt la o saritoare intram pe firul secundar si in scurt timp ajungem la refugiu.

La refugiu nu mai e nimeni deja si petrecem seara singuri. Mancam, bem niste vin rosu si mai facem planuri.
Pentru ultima zi ne dorim un traseu mai scurt si nu foarte departe deci alegem Cezar Vargulescu despre care aflam ca a fost reechipat. Luam o schita din refugiu si pornim din nou pe drumul deja cunoscut de pe valea Costilei. Traseul incepe imediat dupa intrarea in Balcoane.
Din firul vaii pana la baza traseului, marcat vizibil cu vopsea alba, trebuie urcate niste praguri innierbate destul de expuse care nu sunt deloc asigurate si care imi toaca nervii la culme. Cand mai vad si fisura umeda si neprietenoasa, cu prima asigurare destul de sus, pe loc imi trece tot cheful de traseu. Noroc de Catalin care isi ia inima in dinti si pleaca primul si trece pasul.
Fisura urca oblic stanga si apoi direct in sus. Dupa ce trece de cateva asigurari parca incep sa-mi revin iar cand imi vine randul ca secund o trec la liber. Lungimea a doua urca direct in sus pe fisura si apoi traverseaza stanga cativa metri pana la o fisura paralela pe care se urca in sus si dupa inca cativa metri revine la verticala regruparii anterioare.
De acolo se merge din nou oblic stanga pana se trece o mica surplomba dupa care se ajunge pe un prag si de acolo devine usor pana mai sus in regruparea comuna cu iesirea din traseul Balcoane. Caut o cale de iesire spre creasta si ajung pe un loc mai larg de unde coboram cativa metri spre punctul de rapel din creasta Costila-Galbenele.
Un rapel de 50m ne duce in valea Galbinele pe fetzele innierbate de unde coboram cu atentie si ajungem la un valcel destul de abrut pe care mai gasim 3 puncte de rapel pana ajungem in poteca ce vine din valea Galbinele.

Ajungem inapoi la refugiu la amiaza si dupa ce strangem rapid bagajele reusim o coborare record in aproximativ 3 sferturi de ora. Prin padure ne prinde iarasi o ploaie scurta dar deja nu ne mai pasa.
In drumul spre casa ne oprim undeva pe valea Timisului sa ne racorim si chiar mancam ce ne-a mai ramas. Drumul spre casa nu e scurt dar ajungem inainte de ora 10 si reusim astfel sa ne refacem pentru ziua urmatoare.
Cam asta a fost "Marea Ieseala" anuala din Costila pe 2010. Eu zic ca a fost vreme buna, am facut trasee noi si frumoase si ne-am propus sa mai revenim prin toamna.

Parisul, "Tara viselor", vazuta prin ochi de copil

2010-08-20T06:39:00.000-07:00

Despre Paris s-au scris si s-au spus foarte multe dar din perspectiva unui ochi de copil lucrurile sunt simple: un loc minunat cu multe locuri interesante si un taram de vis. Claudia visa de demult sa ajunga la Paris iar acest vis i l-a imprumutat si Dariei. "Tara viselor" cum ii spunea ea a devenit in sfarsit reala.
In perioada 19-23 iunie am avut ocazia sa fac o scurta vizita cu avionul la Paris impreuna cu familia. Atat Daria cat si Claudia au fost foarte incantate.
Scopul principal a fost sa o ducem pe Daria la Disnayland unde am petrecut o zi intreaga si nu ne-am plictisit deloc nici macar noi cei mari. Cele peste 12 ore parca nici nu stim cum au trecut.
Apoi in ziua urmatoare am vizitat si parcul de distractii Asterix cu mai putina aglomeratie si cu ceva senzatii mai tari, in special pentru adulti. In ambele parcuri se ajunge cu trenul sau autobuzul, fiind situate in afara Parisului (20-30km).
In Paris am stat la un mic hotel pe Avenue de Clichy (arond.XVIII) dar prin oras am circulat deopotriva pe jos, cunoscand astfel mai bine orasul, dar si cu reteaua foarte bine pusa la punct de metrouri si trenuri RER.
Orasul respira peste tot istorie si tot ce vezi este intr-o armonie arhitecturala specifica secolului trecut. Pietele si spatiile largi alterneaza cu stradutele inguste pline de cafenele si magazine chic.
Nimic nu contrasteaza brutal, modernul se imbina perfect cu clasicul si nimic nu pare sa deranjeze ochiul flamand al turistului, poate doar mica dictatura a gunoaielor instaurata pe unele strazi mai laturalnice, dar asta se datoreaza probabil populatiei straine deja foarte multicolore cu obiceiuri de import nu foarte civilizate.
Principale obiective pe langa care am trecut si din care unele meritau vazute mai in detaliu au fost: Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Bulevardul Champs-Elysees, Place de la Concorde, Jardin des Tuilleries, Muzeul Louvre, Cartierul Latin, Catedrala Notre-Dame, Galeriile LaFayette, Moulin Rouge, Cimitirul Montmartre etc.
Totul a fost minunat dar ca intr-un vis, din care te trezesti la un moment dat si iti doresti sa nu se fi terminat asa repede.
Cam asa se intampla cand privesti prin ochi de copil, dar poate vom reveni candva sa ne bucuram si ca adulti de farmecele Parisului.
Imagini din acest periplu puteti vedea vizitand albumul dedicat.

Caldura mare mon cher!

2010-07-02T02:47:00.000-07:00

In sambata de 12 iunie a.c. impreuna cu Ionut si echipa Alin + Isa ne-am dus pana in Cheile Bicazului la catarat. Eu cu Ionut aveam de terminat traseul Umbra Muchiei din Piatra Altarului inceput cu 2 saptamani in urma si neterminat din cauza ploii, iar Alin cu Isa urmau sa se duca la faleza de escalada de la Raza Soarelui. In acelasi timp mai veneau in Chei si alti cataratori ieseni. Vremea se anunta foarte buna si la ora 9 si ceva eram in parcarea de la fosta cabana. Acolo ne echipam si ii lasam pe ceilalti doi sa fie preluati pana la Raza Soarelui de duba lui Sorin. Ne grabim ca sa ajungem cat mai repede la baza traseului caci in principiu ne doream sa facem 2 trasee. Soarele ne intampina generos dar totusi primele lungimi au zone cu putina umbra fiind situate dupa muchia stanga a Pietrei Altarului. Ma misc repede pe prima lungime care nu are probleme si este usoara, doar trecerea unui mic hornulet implica ceva mai multa atentie. Asigurarile sunt rare. Urmatoarea lungime incepe de pe un prag larg cu iarba si implica initial o traversare spre stanga pe sub o surplomba pe care mi-am impus s-o trec la liber si am reusit avand in vedere ca stanca era uscat de data asta. Cred ca nu depaseste gradul 7. Asigurarea se face atat in pitoane mai vechi cat si vreo 2 spituri noi. Apoi urca oblic dreapta pe o fisura pana la niste praguri mai inierbate. Dupa cca 24m se regrupeaza comod in 2 spituri cu lant. Ionut vine si el fara probleme si pornesc in urmatoarea lungime. Initial se urca usor pe praguri spre stanga vizand o fata spalata si surplombata cu niste spituri mai vechi pe ea. Incerc s-o fortez la liber dar intr-un final cedez in partea finala datorita lipsei prizelor. Dupa trecerea primei surplombe se urca pe un prag dupa care mai urmeaza inca o mica surplomba dar cu prize relativ bune. In final se ajunge intr-o mica creasta care duce pe un umar al Pietrei Altarului. Regruparea este amenajata in stanga unui copac uscat aflat chiar in marginea crestei. In aceasta lungime Ionut a avut ceva probleme in tentativa anterioara dar acum s-a descurcat mult mai bine. Urmatoarea lungime urca cca. 25m pe pragulete si nu comporta dificultati. Regruparea este amenajata pe un prag cu iarba cam ingust la baza unui mic horn. De aici am inceput data trecuta retragerea in momentul cand o furtuna cu ploaie torentiala si trasnete s-a abatut asupra noastra venind rapid dinspre Lacul Rosu. Vantul era atat de puternic incat nu ne auzeam de la 20m si in momentul rapelului capetele corzilor au fost aruncate dupa creasta reusind cu dificultate sa le recuperez intr-un final.
Lungimea a 5-a (cred ca e cea mai dificila) incepe oblic stanga pe niste fisuri apoi se ajunge pe un mic tanc de unde se trece o fisura surplombata spre stanga pe care am reusit s-o trec cu greu la liber dar mai departe urmeaza un fel de fisura-diedru oblic spre stanga unde fiind oarecum epuizat am continuat artificial. La un moment dat se trece in sus o fata spalata cu ajutorul pitoanelor si dupa urcarea pe niste praguri inierbate se iese imediat intr-o regrupare comoda langa un fel de nisa. Pe aceasta lungime Ionut s-a descurcat binisor. Ultima lungime porneste in sus pe o fisura-diedru iar dupa cativa metri traverseaza dreapta si apoi din nou in sus. Ulterior se ajunge la un alt horn dupa care incep pantele finale mai usoare si se ajunge langa un brad cazut foarte aproape de iesirea din traseul Vanatorii de munte. Deja soarele stralucea puternic si atmosfera se incalzise bine. In timpul urcarii ultimelor 3 lungimi am avut ocazia sa vedem o echipa de 3 cataratori in traseul Eva din Cusma Laposului. Urcarea traseului a durat in total aprox.4 ore. Ne bucuram caci ne-am simtit bine iar traseul a fost destul de fain. Notez pe scurt in jurnalul de pe varf si fara sa mai zabovim incepem retragerea cu planul de a mai face inca un traseu. Ne doream Vanatorii de munte deoarece eu nu-l mai facusem decat o singura data prin 2002 iar Ionut a avut si el aventuri interesante in acest traseu (prietenii stiu de ce...). Inspiratia ne-a facut ca sa lasam la baza traseului intr-o tufa de alun 2 bidoane cu apa pregatite special de la plecare. Ne aprovizionam cu apa si restul il bem deoarece setea era mare. In miezul zilei caldura era torida si nu mai aveam practic unde sa ne ferim de soare. Urcam rapid primele 2 lungimi de coarda pe pragurile de stanca incarcate cu iarba si jnepenis si simteam cum stanca era deja fierbinte. Regrupez la inceputul traverseului orizontal de unde se bifurca spre dreapta traseele Creasta estica (varianta de ocolire a crestei) si Requiem. Incep traversarea care nu e dificila dar din pacate nu este asigurata deloc. Dupa cca 10m se urca direct in sus o fisura-diedru cu asigurari cam proaste la inceput (pitoane ruginite si ascunse prin iarba). Dupa vreo 15-20m se ajunge la o cordelina putreda trecuta printr-o clepsidra dupa care se urca pe un mic prag inierbat. Dupa acel prag, desi pitoanele continua in sus se traverseaza spre stanga pe un fel de brana si dupa vreo 3m se ajunge intr-o regrupare la 2 pitoane. De aici l-am putut urmari destul de bine pe Ionut si l-am pus sa inlocuiasca cordelina veche cu una noua. Caldura ne toropea si beam apa cu moderatie, stiind ca trebuie sa ne ajunga pana sus. Din acea regrupare urmeaza o traversare spre stanga pe praguri cu multa iarba si dupa vreo cativa metri se ajunge la baza unei fisuri-diedru ce urca direct in sus. Fisura este pitonata destul de bine si nu este dificila putandu-se urca la liber. Dupa vreo 15m se ajunge intr-o regrupare comoda la 2 pitoane. De aici urmeaza lungimea a 4-a considerata cea mai dificila si preponderent artificiala. Efortul depus la urcarea acestei lungimi si caldura de afara ne-a neshidratat si ne-a facut sa consumam destul de multa apa din putinul pe care-l mai aveam. Regruparea este pe un fel de tanc langa o mica grota ingusta si e comoda doar pt. un singura persoana. De acolo l-am putut urmari pe Ionut care s-a miscat destul de anevoios. In fine a ajuns in regrupare, am mai sorbit putina apa si m-am angajat in ultima lungime care in prima parte continua cativa metri mai artificial apoi scade putin in inclinatie si devine mai usoara dar si asigurarile se raresc pana intr-un final cand iese pe o mica creasta unde se regrupeaza la un singur piton (Atentie!). Eram foarte aproape de locul unde am iesit si din traseul Umbra Muchiei dar din motive de imposibilitate de comunicare cu partenerul am preferat sa nu merg pana in acea regrupare solida.
In momentul venirii lui Ionut deja eram deshidratati in masura foarte mare, apa terminata, gura si buzele uscate. In total inca 4 ore de data asta nu prea placute mai ales ca ne stabilisem sa plecam spre casa la ora 6 si deja era aproape 7. Mai urma inca o retragere in rapel si poteca pana la masina dar macar eram la adapost de soarele torid. Cand am ajuns la trecerea peste raul Lapos nu am rezistat si am baut apa in prostie si m-am racorit bine. Deja era alta viata si parca am revenit pe pamant. Intre timp ce noi coboram i-am rugat pe Alin si Isa sa vina la masina ca sa castigam timp si in jurul orei 8 eram gata de plecare dezechipati si schimbati. Mancam niste sandvisuri pe drum si pana acasa povestim fiecare ce a facut si cum s-a simtit. Odata cu lasarea intunericului suntem in Iasi si ne simtim destul de obositi dar ne-am catarat din nou pe stanca.

- Cu ocazia aceasta mi-a venit o noua idee.
- Ce idee?
- Ce-ti pasa tie? Amice, caldura mare, ce vrei...

Trasee de mult uitate... Peretele Laposului

2010-05-14T04:47:00.000-07:00

Duminica care tocmai a trecut am pornit spre Cheile Bicazului impreuna cu Catalin si doi Ionuti, fiind cu totii doritori de o iesire la stanca. Catalin si cu mine ne doream o catarare mai serioasa (cea din Macin fiind destul de lejera) dar la propunerea lui Cata de a face iar Santinela am venit cu contra-propunerea de a face ceva nou. Inca din iarna sau chiar mai de demult pusesem ochii pe Peretele Laposului pe care il zariseram amandoi cu ocazia urcarii pe Piatra Altarului. Avand la noi ghidul Cheilor Bicazului am putut sa ne documentam si sa alegem traseul Central care ofera deopotriva si lungime si dificultate si frumusete. A fost deschis de Dan Vasilescu in 1977 si este cotat 5B cu 7 lungimi de coarda.
Echipa cealalta urma sa urce pe traseul Creasta Estica unul din cei 2 Ionut fiind la "inceput de drum" iar celalalt fiind expert in acest traseu dar nemiscat de aproape 2 ani.
Dupa ce parcam masina langa pod in zona fostei cabane Cheile Bicazului (arsa prin anii '90) pornim impreuna la drum pe poteca spre valea Laposului dupa care ne despartim noi urmand poteca marcata pana la un moment dat cand trecem firul apei chiar in dreptul versantului vestic al Pietrei Altarului apoi o luam pe o carare abia conturata pana intr-o mica sea din spatele monolitului mentionat. De acolo prin padure urmam poteca spre peretele Laposului care se intrezarea undeva in plan indepartat. Pentru orientare am folosit descrierea din ghid care a fost precisa si ne-a fost de ajutor. Zona este foarte salbatica si aparent necalcata de picior de om. La un moment dat pe trunchiul unui brad cazut la pamant am gasit infasurata o panglica foarte veche pe care scria: ...A XI-A SPARTACHIADA A ARMATELOR PRIETENE - 1987. Ce multe trebuie sa fi vazut si auzit brazii astia din jur...
Rupem amandoi cate o bucatica din ea ca amintire si plecam mai departe ajungand in scurt timp la baza peretelui. Il ocolim spre stanga si ajungem la intrarea in traseu (identificata aproximativ dupa o pata alba de vopsea veche). Pleaca Catalin cap pe prima lungime si abia dupa cativa metri gaseste niste pitoane prin iarba. Nu e greu dar urmeaza apoi o succesiune de pante innierbate si regrupeaza dupa ce urc si eu cativa metri. Urmatoarea lungime traverseaza initial orizontal spre drepta si apoi oblic in sus tot pe brane de iarba vreo 12 m dupa care incepe fisura cheie a traseului de aproximativ 40m. Incep cu niste pasi de artificial pe pitoane si apoi mai la liber chiar si cu ajutorul unui cliff intr-un pas mai impus. Regrupez la jumatatea fisurii destul de incomod dar neavand posibilitatea sa ajung pana sub cele 2 nise gemene. Catalin urmeaza pe linia fisurii si cativa pasi sunt tot de artificial apoi mai liber pana in vechea regrupare. Decide sa continue si peste surplomba cu expansoare vechi pana la urmatoarea regrupare. Pasajul cel mai aerian si spectaculos este trecut destul de usor si ajunge la limita corzii desi eu neauzind nici un semnal de la el am pornit. Regruparea a fost putin inainte de o alta nisa mare. De pe varful Pietrei Altarului parca se vad niste siluete semn ca cealalta echipa este si ea la final. Am pornit si eu in ultima lungime cand a inceput practic sa ploua marunt. Noroc ca am gasit pitoanele exact acolo unde trebuiau sa fie, mare parte dezgropate ca si in restul traseului din iarba. Pe la mijlocul lungimii mai dau de o alta grota adanca pe care o urc in ramonaj si ies tot intr-o pozitie aeriana peste buza dupa care pitoanele ma conduc pe varf. Deja stanca si iarba erau ude. Lungimea a fost tot intinsa dar Catalin a venit rapid si dupa ce am strans echipamentul in graba ne-am retras conform descrierii spre spatele Pietrei Bardosului si printr-un valcel abrupt si innierbat am ajuns in scurt timp in poteca de acces. In aproximativ jumatate de ora eram din nou mai masina, udati bine dar multimiti ca am facut ceva nou, un traseu frumos printr-o zona salbatica si deosebita. In total traseul l-am parcurs in vreo 4 ore si ceva. Este bine asigurat cu pitoanele bine fixate dar foarte multe le-am gasit ingropate in pamant sau smocuri de iarba. Este putin friabil in vreo 2 zone dar cu atentie nu sunt probleme. Il recomandam cu toata increderea celor care doresc sa-si imbogateasca lista de trasee clasice. Eu l-as aprecia ca fiind comparabil ca si grad de ansamblu cu traseul Lacrima de Piatra sau putin peste (~TD/TD+).

La masina ne bucuram sa ne revedem si cu ceilalti fiind fericiti de realizarea lor (oricum macar erau uscati) si cu totii ne inghesuim in masina care ne duce spre casa.
Catalin isi descrie emotiile, trairile si bucuriile impreuna cu imagini in albumul dedicat: http://picasaweb.google.com/calpatin/20100509CheileBicazuluiTraseulCentral5BPereteleLaposuluiCuVladCondratov#

Macin-iada 2010

2010-05-11T02:02:00.000-07:00

Cu ceva intarziere revin cu descrierea unei ture devenita deja traditionala si anume: "Inceput de primavara in Macin".
A fost initial programata in weekend-ul de dupa Paste dar ulterior s-a amanat cu o saptamana. Si bine am facut caci astfel am prins copacii in floare si cu frunzisul proaspat mijit din muguri. Ca si anul trecut pe aceeasi vreme totul era incarcat de parfum si de verde crud astfel incat o plimbare prin acel parc natural iti reincarca bateriile.
Am pornit la drum sambata cu noaptea in cap 8 persoane (Eu, Catalin, Ioana, Andrei, Alex, Alin, Cristi si Diana) in 2 masini si am ajuns la bac pe la ora 7 iar dupa ce am trecut Dunarea am mai facut maxim 1 ora pana la limita rezervatiei unde urma sa campam.
Dupa pregatiri sumare si ceva mancare am plecat spre Valea Racova sau Datcova unde sunt cativa pereti de catarat si unde traseele sunt in general fara protectii fixe dar cu posibilitati de asigurare cu mobile (frienduri, nuci). Am urcat cu Cristi traseul Diagonal din 4 lungimi folosind cat mai des friendurile si nucile. Intre timp Catalin cu Ioana si Alin au urcat traseul Muchia Branelor iar Andrei cu Alex au ales un traseu cu spituri mai in stanga. Apoi dupa ce ne-am reintalnit cu totii pe varf am revenit la baza si am inversat traseele. Eu cu Cristi si sotia lui am inceput Hornul Prieteniei si dupa o lungime am ramas doar cu Cristi iar Catalin cu Andrei si Alex au facut Diagonalul. Am mai avut o incercare si pe un traseu de escalada unde Cristi a urcat cap si eu am urmat secund cu o cadere care mi-a taiat cheful de catarare drept pentru care ne-am retras la masini sa ne montam corturile si sa mancam. Seara a fost placuta dar ne-am culcat destul de devreme fiind obositi dupa o noapte cam nedormita. Vantul a batut destul de puternic zguduiind corturile. A doua zi in schimb a fost foarte cald si senin si am hotarat cu totii sa facem o tura de plimbare pe coclauri care a fost de fapt foarte placuta si instructiva dar si distractiva. Am privit pasari de tot felul, am urcat prin hatasuri si poteci mai putin umblate, am traversat poieni si lastarisuri dese unde te puteai pierde usor, am facut cunostinta cu niste broaste testoase, ne-am plimbat pe sub copaci seculari si ne-am catarat pe mai toti bolovanii intalniti in cale, am urcat pe semetul varf Tutuiatu apoi am coborat pe poteca marcata ce trece prin satul Greci si unde am surprins clisee ale vietii cotidiene simple de la tara. Dupa ce am ajuns la masini si am mai ciugulit ceva mancare, ne-am pornit la drum dar nu inainte de a ne opri pentru a savura o bere mult dorita la carciuma din sat.
Drumul de intoarcere a fost insotit de un amplu concert rock in care au cantat alaturi de noi: Queen, Iris si Vama Veche.
Multumesc pe aceasta cale organizatorilor acestei tabere si va invit sa vizualizati imagini si comentarii la: http://picasaweb.google.com/calpatin.
In continuare selectez cateva poze din colectia Ioana+Catalin pentru a reda frumusetile acestei ultime Macin-iade...

In imparatia de piatra a Cheilor Turzii

2010-03-31T06:54:00.000-07:00

Dupa aproape o luna de la ultima iesire la munte, aproximativ in aceeasi formatie dar si cu Alin, pornim vineri noaptea spre Turda cu planul de a catara in Cheile Turzii. In ultimii ani ajungeam acolo doar toamna cu ocazia memorialului Misi Szalma si foarte rar primavara.
Dupa un drum lung si destul de obositor ajungem sambata dimineata in capatul din amonte al cheilor unde parcam masina. Ne dezmortim si dupa ce mancam ceva ne pregatim de tura. Catalin avea planul clar de a face cu mine traseul Memorial Jenci Bacsi si fiind un traseu destul de lung si solicitant l-am intrebat de ce nu lasam pe ziua urmatoare ca sa fim mai odihniti dar replica a fost ca dumineca nu se anunta vreme prea buna. Vali urma sa se duca in echipa cu Alex si Alin in vreunul din traseele clasice mai usoare din acea zona ca sa-i faca sa guste din placerea catararii in zona cheilor turzii. Au ales Turnul Ascutit care intradevar este un traseu nu foarte greu dar in schimb deosebit de spectaculos si aerian.
Noi pornim spre peretele Urias si acolo vedem pe cineva ca face rapel pe linia traseului ales de noi si cand a coborat l-am cunoscut pe Nicolae Budeanca (zis Giga) cel care a contribuit la premiera acestui traseu. El ne da cateva lamuriri asupra lungimilor si pornim cap schimbat, Catalin avand onoarea sa inceapa cu prima lungime. Traseul are 9 lungimi si incepe din stanga traseului Vaya con Dios pe care il intersecteaza de 2 ori, urcand in 4 lungimi spre despicatura adanca dintre cele 2 turnuri vecine: Turnul Fecioarei si Turnul Martirilor. De acolo continua pe un fel de creasta spre varful Turnului Martirilor cu inca 3 lungimi. Din varf se face un rapel scurt si apoi se merge pe o poteca pe la baza unor pereti pana la urmatoarele 2 lungimi undeva in ultimul plan al amfiteatrului. Traseul desi parcurge o zona destul de vitrega si chiar surplombanta a peretelui Urias reuseste sa aiba un caracter predominant de liber ceea ce il face foarte frumos si deosebit (chiar "extraodinar" - vorba lui Catalin).

Traseul este curat, aproape deloc friabil si fara probleme de orientare. Merita facut si bravo lui Giga pentru efortul depus si rezultatul obtinut. Terminam traseul in aproape 5 ore si jumatate si revenim multumiti la corturi dupa ce ne intalnim si cu cealalta echipa la Crucea Sandulestilor. Seara ne punem corturile si ne adunam in curte la gazda noastra amabila din ultimii ani. Povestim, radem, mai bem un vin bun si apoi ne retragem (unii) la odihna. Ziua de dumineca este innorata si dupa ploaia din timpul noptii nu prea avem sanse sa cataram trasee prin pereti asa ca ne ducem la Pestera Ungureasca. Acolo fiecare face ce poate in conditiile date, fiind destul de frig si nu prea motivati. Spre seara iesim din pestera si neavand mult timp la dispozitie incercam o prima lungime din traseul Feri Gabor care are niste miscari frumoase de liber. Intre timp vin si Vali cu Catalin si ne retragem la corturi. Suntem singuri dar ne simtim bine si nu lasam sa treaca seara fara sa ne distram.
Luni dimineata erau -2 grade dar senin si se anunta o zi frumoasa. Ma duc cu Vali in pestera ca sa mai lucreze proiectul inceput in ziua precedenta Rudaru si dupa 2 incercari iesim si noi la soarele imbietor de afara. Ne hotaram sa facem si noi un traseu clasic nu foarte greu dar frumos si il duc pe Vali in Peretele Suspendat. Ii place si mie la fel. Are niste pasi de catarare frumoasa cu tehnica variata. Ne salutam cu cealalta echipa din creasta Hans Gora apoi coboram in rapel dupa 2 lungimi si in drum spre corturi ne mai dam pe un traseu ales la nimereala: Eternal Flame 8-. Dupa ce Vali pune buclele, eu il parcurg in regim de secund si apoi el il mai face cap si intre timp ajung si baietii. Plecam sa strangem corturile si bagajele caci ne asteapta un drum lung spre casa. Dupa aproximativ 7 ore, cu discutii, povesti, muzica si buna dispozitie (cel putin unii) ajungem in miez de noapte la Iasi si ramanem in memorie cu zilele faine petrecute impreuna in Cheile Turzii.
Ca sa va delectati si cu alte poze si cu comentariile clasice ale lui Catalin dati click aici.
Pentru cei interesati de putina istorie a catararii in zona puteti citi un articol interesant pe site-ul domnului Dinu Mititeanu: File din istoria alpinismului in judetul Cluj.

Un traseu de 4 sezoane...

2010-02-25T00:50:00.000-08:00

Saptamana trecuta aflu ca baietii veseli Catalin Cretu, Vali Chiriac si Alex Serban impreuna cu Ioana Cretu si Irina Tudosa planuiesc o iesire in Cheile Bicazului. Desi initial ma simteam cumva in plus, ulterior m-am alaturat si eu echipei dar au renuntat fetele in ultimul moment. Probabil din cauza vremii care se anunta in incalzire si cu ploi/lapovita. Plecam sambata dimineata si odata ajunsi in chei constatam ca mai toti peretii sunt uzi si practic greu de catarat. Inclusiv faleza de la Raza Soarelui era improprie catararii. Pentru orice eventualitate aveam si pioleti/coltari pentru a incerca sa ne dam pe cascada de gheata din Bicajel dar temperaturile erau peste 0 grade deci ne-am fi udat binisor.
Hotaram la unison sa mergem in Creasta Estica renumitul "traseu de 4 sezoane", adica care se poate in principiu face pe orice fel de vreme. Pe parcursul traseului am intalnit atat zapada destula si umezeala, ne-a plouat putin si chiar o tentativa de lapovita inclusiv o lungimea intreaga de la umarul crestei uda-fleasca, dar si portiuni de stanca curata si chiar soarele ne-a mangaiat pe alocuri. Bineinteles ca nu este la fel de simplu sau usor dar se poate face.
Ne impartim in 2 echipe: Eu cu Vali mergem primii cap-schimbat iar Catalin cu Alex secund vin dupa noi. Alex desi mai facuse acest traseu, a avut ocazia sa-l guste si in conditii dificile adica cu zapada si multe portiuni ude, in bocanci grei etc. dar cred ca i-a placut.
Dupa mai bine de 4 ore ajungem in varf unde gasim un jurnal foarte bine pastrat intr-o cutie de metal fixata pe cruce. Daca era acest jurnal de mai de mult nu cred ca ne mai sculptam numele pe acolo cand am ajuns prima data in 1999 cu Kobe si Wky.
Coborarea la fel de pretentioasa datorita zapezii mari si umezelii de pe branele de retragere, ne-a fortat sa facem 3 rapeluri pana in poteca.
Ne-am miscat, ne-am simtit fain, ne-am perindat prin anotimpuri si vorba cuiva... "ne-am cunoscut mai bine" :)
Clasicul album cu poze al lui Cata poate fi vizualizat si comentat aici.
Spor tuturor la catarat!

Despre avalanse

2010-02-23T02:30:00.000-08:00

Pentru ca e iarna si multi dintre noi ne dorim sa iesim la munte si sa parcurgem creste sau vai iar zapada pe langa frumusete ne poate aduce si neplaceri sau tragedii va recomand consultarea unor materiale foarte bune despre avalanse.
1. O serie de articole scrise de Dinu Mititeanu: http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/10-avalanse
2. Un articol scris de Adrian Valean: http://snow-trace.blogspot.com/2010/02/cate-ceva-despre-avalanse.html

Mergeti la munte dar nu ignorati pericolul avalanselor!

Din nou la cascada de gheata din Zugreni

2010-02-22T07:29:00.000-08:00

Dupa ce eu am renuntat la o iesire in Fagaras din cauza conditiilor nefavorabile, dupa parerea mea, adica foarte frig si zapada multa nestabilizata (totusi ceilalti au plecat si puteti citi despre aventura lor aici) nu puteam sa las sa treaca iarna fara macar o tura la gheata. Astfel, dupa 4 ani, ne hotaram sa revedem cascada noastra de suflet: Zugreni. Impreuna cu Catalin Cretu, Mihai Diac si nou venitul in gasca noastra Alex Serban, am plecat intr-o dumineca spre valea Bistritei. Ajungem la fata locului, cascada era acolo, desi arata putin altfel decat in anii anteriori, iar Bistrita nu asa de inghetata precum speram dar suficient cat sa putem trece in siguranta.
Pentru satisfactia mea personala m-am hotarat sa merg cap din prima incercare, fiind sigur ca ma voi descurca fara probleme, atat datorita experientei cat si datorita faptului ca am frecventat panoul cu regularitate ceea ce m-a ajutat la mentinerea conditiei fizice. Deasemenea si Catalin a urcat (pentru prima data cred) cap de coarda iar Mihai a incercat cu cuiele de gheata puse de mine si cu destule emotii dar totul a decurs bine, inclusiv initierea lui Alex care se afla pentru prima data cu pioletii in mana si coltarii in picioare.
Dupa instalarea manselor toti am mai incercat de destule ori diferite variante si linii pana cand inserarea ne-a determinat sa ne retragem spre masina. Oboseala placuta si satisfactia acumulata ne-a facut ca de obicei sa nu ne dam seama cand am ajuns inapoi in Iasi cu bine, desi am trecut printr-un mic incident auto - un derapaj pe polei intr-o curba mai stransa - care se putea solda cu un accident.
Imagini, explicatii si comentarii gasiti in albumul lui Catalin dedicat acestei ture.


Zugreni mar.2002	Zugreni feb.2004	Zugreni ian.2006

Aceasta cascada de la Zugreni reprezinta un loc special pt. mine deoarece imi aduc aminte ca acolo am testat pt.prima data in mansa, impreuna cu Ben, pioletii tehnici pe care i-am cumparat de la Mishu si pe care ulterior tot Mishu mi i-a pierdut. Tot acolo in 2001 am facut premiera cap de coarda (cel putin dupa informatiile noastre) impreuna cu Kobe. Tin minte si acum momentul cand trecusem deja de jumatatea cascadei si depasisem cu vreun metru cel de-al 4-lea cui de gheata cand deodata ... mi s-a desprins coltarul drept (nu erau foarte tehnici) si a ramas atarnat de calcai. Moment foarte ciudat, oricum am reusit cumva sa cobor pana la cui dupa care am fost lasat jos si a continuat Kobe ascensiunea pana sus. Detaliile tehnice ale acelei ascensiuni, descrise chiar de Kobe, le puteti citi aici.

Pintenul lui Catalin si bilant de an 2009

2010-02-22T02:51:00.000-08:00

In sfarsit reusesc sa revin cu o postare pe blog. Spre sfarsitul anului 2009 am apucat sa mai fac o iesire la catarat cu Vali Chiriac impreuna cu care am urcat pe Pintenul lui Catalin, eu a 5-a oara iar Vali pt. prima data. Tura a fost una frumoasa fara probleme dar am iesit pe varf odata cu ultima geana de lumina. Retragerea am facut-o pe intuneric, fara ajutorul frontalelor folosind lumina de la luna plina intr-un cadru deosebit de feeric. O descriere in imagini puteti vedea la albumul foto al lui Vali aici.
Pentru mine a fost a 2-a oara cand m-am retras pe intuneric din Pintenul lui Catalin dupa aventura faimoasa din iulie 2004. Atunci, dupa ce am ajuns impreuna cu Alex Szekely pe varful Pintenului cam pe la 9 seara, fiind destul de tarziu, am hotarat sa nu mai continuam traseul si sa coboram in rapeluri pe linia Fisurii Strungii cu Mesteacan. Bineinteles ca ne-a prins intunericul si nu aveam frontale. Procedand cu calm si fara graba am ajuns cu bine jos dupa mai bine de 4 ore si 7 rapeluri. In tot acest timp Alex si-a pierdut dispozitivul de rapel (atc), un rapel s-a terminat in gol trebuind sa balansez pt.a atinge urmatoarea regruparea, coarda s-a intepenit la rapelul pe dupa un bolovan incastrat si a trebuit sa urc pe prusice si sa refac amarajul cu annouri; ca sa descalcim coarda incurcata la un moment dat ne-am folosit de lumina unui telefon mobil care ne-a folosit cu ultimele resurse si la solicitarea ajutorului de la baietii aflati la corturi la Raza Soarelui.
Apoi deoarece ultimul rapel de dupa un copacel firav cat incheietura mainii mele nu ne ducea pana la baza peretelui iar alternativa fiind sa coboram pe un fir si sa lasam coarda pt. a fi recuperata a 2-a zi, am solicitat totusi o coarda suplimentara celor veniti in ajutorul nostru. Multumesc si acum inca o data tuturor pentru efortul depus si solidaritatea de care au dat dovada. Totusi din cate imi aduc aminte, noi solicitaseram sa ne aduca niste frontale ca sa putem cobora in siguranta pe pantele abrupte si ude de la baza traseului pana in sosea (mai ales ca eu eram cu sandale)... dar a fost bine si asa. Prezenta lor "plina de veselie" ne-a incurajat si linistit.
Intr-un mesaj postat la vremea aceea pe lista Alpinet recunosteam printre altele si greselile pe care le-am facut in acea tura. Mesajul acela poate fi citit aici. In fine totul e bine cand se termina cu bine.
Anul 2009, fiind un an aniversar pentru mine (10 ani de cand am inceput alpinismul) a fost si cel mai bogat, reusind sa parcurg 21 trasee clasice (104 l.c.) si chiar sa fac gradul 8 la escalada. Dintre traseele parcurse unele sunt chiar deosebite si le doream de multa vreme: Armata (Bicaz), Fisura Albastra directa(Costila), Pasarea Phoenix(Buila), Lespezile Lirei(Piatra Craiului), Vigh Tibi si Suurime(Cheile Turzii) etc.
Faptul ca s-a deschis din toamna un nou panou la Iasi m-a facut sa ma antrenez mai des si cu mai multa motivatie asa ca sper ca in noul an 2010 sa reusesc lucruri si mai deosebite.

Un mare alpinist a murit...

2009-11-17T05:11:00.000-08:00

O veste foarte trista ne anunta ca alpinistul Tomaz Humar a murit incercand sa urce solo, in premiera, fata sudica a vf. Langtang Lirung (7227m) din Himalaya.
Detalii despre cele intamplate puteti citi aici sau aici.
Cand ma gandesc ca era de varsta mea...

2 zile de vis in Piatra Craiului - Lespezile Lirei, Braul de Mijloc, Anghelide

2009-10-26T08:54:00.000-07:00

Revenit acasa dupa un weekend minunat petrecut in Piatra Craiului, sunt inca sub influenta starii de beatitudine oferita de tot ce s-a petrecut in aceste 2 zile.
Parca nu reusesc sa-mi dau seama exact ce a fost mai placut?
- ca am fost din nou in Piatra Craiului la refugiul Sperantelor, unde in urma cu 2 ani am avut o parte din noi (eu, Catalin si Ioana) o aventura de pomina
- ca am reusit sa fac impreuna cu Catalin traseul nostru mult dorit - Lespezile Lirei - unul dintre cele mai frumoase trasee de liber dintre cele pe care le-am parcurs pana acum
- ca am petrecut 2 zile impreuna cu prieteni simtindu-ne ca intr-o familie (2 baieti si 4 fete, sau "1 fata si 5 baieti" dupa altii...)
Oricum ar fi lucrurile s-au petrecut cam in felul urmator.
Dupa proaspata lor nunta, Catalin si Ioana s-au decis sa-si petreaca luna de miere la munte (cum altfel) si bineinteles ca nu puteau rata si muntele poate cel mai drag pentru foarte multi, Piatra Craiului. Desi s-ar fi cuvenit sa se bucure singuri de perioada asta ne-au invitat si pe noi sa venim in weekend la Plaiul Foii si sa urcam impreuna la Refugiul Sperantelor din Cioranga. S-au mai inscris la tura Andrei, Cristina, Irina si Ana dar Andrei a renuntat ulterior.
Pornim vineri noapte pe la 12 si ajungem la Plaiul Foii pe la 8 dimineata. Acolo ne intalnim cu Catalin si Ioana si dupa ce facem bagajele si mancam pornim pe poteca spre Izvorul Orlovschi.

Pe drum povestim, radem si totul decurge mai usor chiar daca poteca devine abrupta si putin expusa la un moment dat. Pe la 12 suntem cu bine la refugiu. Eu si Catalin ne facem rapid rucsacii cu echipament si ciugulim niste dulciuri apoi pornim spre Canionul Cioranga de unde incepe traseul Lespezile Lirei (5B, 5-6lc) un traseu renumit si pe care ni-l dorim de foarta multa vreme.

Pornim cap schimbat, Catalin primul, incepand cu un horn de vreo 10m ce se trece la liber apoi pe niste praguri ocolind niste tufe de jnepeni toata lungimea avand putin peste 50m si doar un singur piton. Regruparea se face chiar la baza unei mari fisuri/diedru de vreo 30m care reprezinta lungimea a 2-a si se urca foarte frumos la liber.

Deoarece pitoanele erau rare am pus la cativa metri un friend pentru asigurare ulterior m-am descurcat cu ce am gasit, dealtfel singura asigurare suplimentara folosita in tot traseul. In mod normal, daca traseul este perfect uscat nu cred ca este necesara nici o asigurare suplimentara dar in cazul nostru fisura era destul de umeda si nu aveam siguranta prea mare in catarare. Lungimea a 3-a incepe cu un traverseu oblic dreapta de vreo 10m cu pitoane din care doua undeva mai sus pentru o eventuala dirijare Dulfer dar pe care Catalin nu le-a folosit. Apoi urca pe niste praguri si fisuri si in final se regrupeaza pe un tanc. Fiind secund m-am concentrat pe trecerea la liber a pasajelor si mi-a iesit chiar si pasul intins de traversare.

Urmatoarea lungime am parcurs-o fara probleme fiind usoara cu urcarea pe o fata cu prize suficiente apoi niste praguri pana la o brana innierbata ce duce in stanga la baza ramurii stangi a Lirei. Regruparea este la aproape 50m.

Ultima lungime cu Lira ii revine lui Catalin pe care il filez, urmaresc si fotografiez intens. Dupa cativa metri ajunge la un mic diedru/fisura fara pitoane pe care o ocoleste pe niste praguri din dreapta. Din nou fisura si cateva surplombe dar cu prize bune si cu pozitii bune de odihna. In final ajunge la o ultima surplomba unde pitoanele parasesc linia fisurii si trece artificial in sus regrupand in creasta la jnepeni.

Vin si eu cu planul sa urc la liber si aceasta lungime. Imi iese cu bine pana la surplomba finala unde cu efort aproape de limita reusesc sa gasesc prizele necesare la maini si apoi sa ma echilibrez pe picioare si... URA trec pasul. Am facut tot traseul rotpunkt si sunt fericit. Catalin m-a felicita. Ne-a luat in total 3 ore. Oricum am luat o decizie foarte buna cand mi-am luat espadrilele noi LaSportiva Mythos, caci m-am simtit excelent cu ele si nu mi-a alunecat piciorul nici macar o data. Din creasta mai urmeaza o portiune initial cu stanca dar pasaje usoare si in final cu multi jnepeni prin care practic inotam pana ajunngem in Braul de Sus foarte aproape de Acul de la Amvon.

Acolo ne permitem cateva minute de plaja, vremea fiind foarte frumoasa, cald si cer senin.

Admiram peisajele superbe din jur si apoi pornim la vale pe Valcelul cu Smardar si ulterior traversam in Valcelul cu Fereastra unde descataram la liber toate cele 5 saritori, pe care in conditii de vreme rea trebuie sa le cobori in rapel.

Ajungem dupa circa 1 ora in Braul Cioranga foarte aproape de refugiu, unde ne asteapta fetele care s-au relaxat si au dormit la soare. Am povestit, am mancat si spre seara am adunat lemne din care am facut un foculet dragutz si care ne-a incalzit atmosfera. Parca lipsea un Lush cu chitara si muzicuta lui. Noaptea ne-am retras in refugiu unde am planuit cum anume sa dormim astfel incat sa incapem cu totii si sa ne fie bine. Dupa ce aranjam saltelele si sacii ne bagam la culcare dar mai sporovaim putin si adormim unul cate unul. La o bucata de noapte auzim batai in usa refugiului si mai vin 2 baieti din Brasov. Le facem loc si lor dar unul din ei alege sa doarma pe jos si cred ca s-a simtit cel mai bine caci noi ceilalti 7 care ne-am inghesuit pe priciul de tabla nu prea am dormit comod. A doua zi dimineata ne trezeste o alarma vesela de la telefonul Irinei si iesim afara pe o vreme la fel de frumoasa ca in ziua anterioara. Mancam si ne pregatim bagajele caci hotaram sa parcurgem Braul de Mijloc si sa coboram pe traseul Anghelide la cabana Plaiul Foii. Baietii din Brasov se duc sa faca tot Lespezile Lirei si le mai dam cateva detalii. Pornim apoi usurel si noi caci rucsacii sunt destul de grei iar la Scara de Fier le coboram fetelor rucsacii cu o coarda. Din Padina lui Calinet urmam spre dreapta poteca destul de clara marcata cu momai si un marcaj mai nou cu cruce verde.

Eu am mai parcurs acest traseu cu multi ani in urma cu Andrei Anghelescu si Octavian Tanase dar in sens invers. Oricum imi placuse atat de mult traseul incat am retinut foarte multe detalii dar totusi am avut si unele surprize. Am trecut prin diverse puncte de belvedere si am admirat cu totii locurile pline de farmec.

Vremea a fost minunata, nici prea frig nici prea cald. Dupa ce depasim trecatoarea Termopile facem un scurt popas de odihna si mancare in zona amfiteatrului Coltilor Gemeni. Observam pe harta ca am parcurs cam jumatate din portiunea de brau pana la Anghelide. Dupa urcusuri si coborari succesive ajungem si sub panta finala a traseului nostru care ne conduce pe un grohotis destul de instabil la Grota La Ulcior. Acolo ne potolim putin setea cu cateva sorbituri de apa rece adunata prin picurare. Sus in sea facem un nou popas si cateva poze de grup dupa care vizitam locul La Elis. In sfarsit incepem coborarea spre traseul Anghelide care incepe cu renumitul Canion.

Imi fac probleme ca nu vom putea trece cu rucsacii voluminosi dar la fata locului lucrurile nu sunt chiar asa de complicate. Coboram cu atentie saritorile din canion si in final iesim sub "falnica mandrete" a intregului traseu. Ii asteptam si pe Catalin si Ioana care coboara mai greu deoarece Ioana are probleme cu genunchii. Dupa cateva traversari mai expuse incepe o coborare mai abrupta pe sub pereti pana la renumita Poarta. Dupa ce depasim si acest ultim punct intram in curand in padure si urmam poteca in coborare. Constatam cu stupoare ca cineva a facut foarte multe sageti mari cu vopsea rosie pe marginea potecii, lucru dealtfel inoportun avand in vedere ca poteca este foarte clara. Ajungem la drum exact odata cu lasarea intunericului cand si luna in patrar isi arunca bland razele peste padure. La Plaiul Foii rasuflam usurati. Nu a fost un drum usor si toti resimtim oboseala dar suntem fericiti pentru tura frumoasa facuta. ne schimbam si aranjam rucsacii apoi mancam cate o ciorba de fasole cu afumatura si ceapa rosie, yami-yam. Cristina se multumeste doar cu un pahar de vin. Intr-un final dupa ce Catalin pleaca cu o masina spre Brasov si o luam pe Ioana cu noi, pornim in lungul drum spre Iasi. Desi am calatorit atat la dus cat si la intors doar cu fete pot sa spun cu mana pe inima ca a fost o calatorie foarte placuta, la fel de placuta ca atunci cand am mers doar cu baieti.
Si astfel s-a incheiat un vis de 2 zile din care mi-e greu sa revin la realitate.
Cristina povesteste acelasi lucru dar dintr-o alta perspectiva aici.
Deasemenea Catalin ne incanta si el ca de obicei cu albumul fotografic adnotat si comentat.

Wedding Photography - Fotografie de nunta

2009-10-23T04:48:00.000-07:00

Pentru ca tot am participat recent la 2 nunti (vezi post-ul anterior) vin cu o informatie in completare. Exista profesionism in fotografia de nunta. Si ca sa ma laud si eu putin, profesionistul pe care vi-l recomand in continuare imi este nepot. :)
Site: Constantin Antochi - Fotograf profesionist
Blog: http://blog.antochi.ro/
Mie mi-au placut foarte mult fotografiile lui. Mai ca as mai face o nunta numai sa prind si eu niste poze asa faine. Sic!

Ultimele noutati si evenimente

2009-10-20T14:15:00.000-07:00

Pentru ca a trecut cam mult timp de cand nu am mai scris ceva si pt. ca s-au intamplat mai multe, voi face o scurta trecere in revista a evenimentelor la care am fost partas, in ordine invers cronologica:

20.10.2009 - Daria face progrese in catarare
Daria a reusit sa urce la panoul pt. copii pana sus si apoi sa si descatere singura fara ajutor. Bravo ei si sunt mandru de ea! Deasemenea am reluat si eu usor antrenamentele la panou dupa mai bine de o saptamana de absenta.

17.10.2009 - Nunta lui Catalin cu Ioana
A fost o nunta ca'n povesti iar cine a pierdut-o are de ce sa-i para rau. Ne-am simtit extraordinar intr-o atmosfera deosebita. Pacat ca nu am putut-o aduce si pe Daria. Le doresc casa de piatra si copii frumosi!
Cateva poze si filmari puteti vedea aici.

11.10.2009 - Santinela "insangerata"
Impreuna cu Mihai am parcurs pt. a 7-a oara superbul traseu Santinela de la Gatul Iadului (6A, 6+, A1, ED-, 7lc). In lungimea a 2-a am varsat ceva sange in lupta cu fisura dar pana la urma am dovedit-o. Desi Mihai mi-a fost secund cred ca s-ar fi descurcat si cap schimbat. Mihai la mai mare!
Detalii despre traseu puteti citi intr-un mesaj mai vechi de-al meu. Albumul cu poze din traseu poate fi vizualizat aici.

04.10.2009 - Nunta lui Kojak cu Irina
O nunta frumoasa unde am reusit in sfarsit sa cunosc si latura de petrecere a majoritatii cataratorilor ieseni atat baieti cat si fete dar in special a lui Kojak. Aceleasi urari ca si familiei Cretu: Casa de piatra si copii frumosi. Deasemenea insanatosire grabnica!

03.10.2009 - Deschiderea noii sali de catarare la Iasi
Dupa foarte multa munca, efort si sacrificii ale catorva inimosi, evenimentul de deschidere a fost probabil peste asteptarile tuturor. Impresii sau imagini din acea seara le puteti citi pe blogul Ioanei sau la Mihai. Chiar si Daria s-a ales cu o prima febra musculara. Felicitari tuturor celor implicati!

20.09.2009 - Prima noapte la cort pt. Daria
Impreuna cu intreaga familie Chiriac ne-am petrecut o noapte la cort in locul nostru drag. Desi nu a fost o noapte calduroasa Daria s-a simtit foarte bine si a dormit dusa in cort. Toata stima pentru Vali si Cristina care le-au avut in cort pe Zada si Ana.

19.09.2009 - Primul meu 7a
Desi in ultimii ani nu am fost un fan al escaladei, cred ca fisura aceea surplombanta din Sugau m-a atras si m-a vrajit de la bun inceput. Oricum desi initial imi impunea respect iar ulterior m-am dus foarte motivat nu m-a lasat s-o parcurg desi am fost aproape. De data aceasta insa fara sa am prea mari sperante, pe ultimele minute de lumina si oarecum pripit... am facut-o. Daca nu am mai incercat pana acum trasee de nivelul asta a fost pentru ca nu am gasit motivatia necesara, fiind mult mai atras de parcurgerea traseelor clasice de alpinism. De antrenament nici nu mai vorbesc. Nu stiu cum va fi de acum incolo dar sper sa-mi ridic singur stacheta.

Din pacate am pierdut "petrecerea burlacilor" la Catalin. :(

O noua sala de catarare in Iasi

2009-09-30T12:53:00.000-07:00

Sambata 3 octombrie o.r.l. 18:00 va avea loc deschiderea oficiala a unei noi sali de catarare la Iasi. Intrarea evident este gratuita. Evenimentul a fost facut posibil cu meritul extraordinar al catorva pasionati pe care ii veti cunoaste daca veti participa la deschidere. Sunteti asteptati cu drag.
Detalii puteti afla de pe site-ul www.blocker.ro.

2009 - an multianiversar

2009-09-30T05:36:00.000-07:00

Anul acesta este un an deosebit pentru mine. Se implinesc niste ani buni legati de mai multe evenimente din viata mea. Pe langa faptul ca am implinit 40 de ani si de care am pomenit intr-un post anterior se mai reunesc urmatoarele aniversari:
- 15 ani de cand m-am infratit cu muntele si am inceput sa escaladez verticala stancilor de la Bucium - mii de multumiri Domnului Miki Bucholtzer care mi-a indus pasiunea pentru catarare
- 10 ani de cand am inceput sa practic alpinismul, sub indrumarea initiala a lui Florian Mastacan (Kobe) - ii raman vesnic indatorat
- 5 ani de cand am inceput sa catar in echipa cu Catalin Cretu, cu care dealtfel am acumulat si cele mai mari realizari - dar pt. asta astept eu multumiri :))
Pe langa ei, ceea ce am simtit si trait in toti acesti ani de activitate alpinistica se datoreaza si multor altor oameni, prieteni si amici cu care m-am legat la un moment dat in coarda sau ne-am filat si nu numai, si cu care am schimbat cate ceva, fie ele si vorbe bune si pe care ii voi mentiona in continuare in amintirea vremurilor bune, in ordinea cronologica a evenimentelor:
Baietii si fetele din Studmont (sunt foarte multi si nu-i mai enumar), David Neacsu, Octavian Tanase (Wky), Ben Strachinaru, Andrei Anghelescu, Marian Tudor, Ciprian Andrecut, Bogdan Cretu (Jax), Razvan Cardoneanu, Vali Catargiu, Doru Platon, Coco Galescu, Ovidiu Avornicesei (Forest), Costica Costea, Mircea Dudu, Alex Szekely, Leslie Fucsko, Radu Tudorachi (Mishu), Vali Chiriac (Mashina), Ticu Lacatusu si Viorel Amzaroiu (Himalaya 2003), Ionut Sidor, Roland Negoita, Andreea Copaescu, Ioana Ionita, Vlad Vinatoru, Lucian Bursuc (Lush), Sorin Oprisan, Ioana Ursache, Mihai Diac, Andrei Patriciu. Le multumesc tuturor.
De la toti acestia am primit cate ceva si sper ca le-am dat si eu cate ceva la randu-mi iar daca am uitat pe careva il rog din suflet sa ma ierte. Oricum mai exista si alte persoane cu care mi-ar face placere sa ma leg in coarda macar o data si sa impartim bucuria catararii. Ocazional am mai practicat si catararea solitara.

Cateva date statistice (valabile la 30/09/2009) vor arata in continuare cam ce am reusit sa fac si in principal cu cine in toti acesti ani frumosi.

Tip traseu	Nr.trasee	Nr.lungimi	Nr.trasee finalizate
Clasice	153	651	134
Escalada	65	70	56
Gheata-mixt	23	72	22
Total	241	793	212

Nume coechipier (primii 6)	Nr.lungimi	Nr.trasee
Catalin Cretu	292	58
Florian Mastacan	143	48
Ben Strachinaru	88	27
Ionut Sidor	55	18
Octavian Tanase	51	26
Mihai Diac	51	15

Mai mentionez ca am reusit sa parcurg pana acum cu aproximatie 493 lungimi cap de coarda (124 trasee - cap si 69 trasee cap schimbat).

Imi doresc in continuare sa pot reusi sa urc cat mai multe trasee pe care sa le finalizez sau nu, cap de coarda sau secund, in viteza sau nu, rotpunkt sau artificial, dificile sau usoare, cu pitoane, spituri sau mobile, cu cat mai multi coechipieri buni sau mai putin buni dar totul astfel incat sa ma simt bine in timpul traseului sau dupa.
Nu trebuie sa uit sa multumesc cu ocazia asta si familiei mele care m-a inteles si asteptat de fiecare data.

La mai multe si Doamne Ajuta tuturor!

Memorial Misi Szalma XXXIII - Cheile Turzii

2009-09-29T11:30:00.000-07:00

Dupa 4 ani iata ca revin cu drag in cheile Turzii cu ocazia Memorialului Misi Szalma.
Desi initial trebuia sa merg la un botez, am aflat cu doua zile inainte ca nu voi mai merge si am fost bucuros sa pot iesi la munte cu baietii. Gasca vesela: Catalin, Mihai, Andrei si cu mine am purces de vineri noapte spre Cheile Turzii cu gandul sa mai cataram ceva in zona aceea superba si sa ne simtim bine. Am ajuns dimineata in jurul orei 7 cand ceata inca nu se ridicase si majoritatea dormeau in corturi bine mersi. Am mers sa vedem care e programul si am aflat ca la ora 9 va fi sedinta tehnica iar la 10 se va da startul. Catalin avand planuri mari, desi cu spatele busit, imi propune sa facem echipa impreuna, urmand ca Mihai cu Andrei sa concureze de placere. Ne informam asupra traseelor incluse in concurs si in prima faza ne propunem sa facem trasee din Peretele Urias care au puncte multe gen Quo-Vadis sau Madona Neagra ori Vigh Tibi dar pe de alta parte am sesizat faptul ca vor fi foarte multe echipe care sa abordeze aceste trasee si atunci am incercat o schimbare de plan. Un prieten al lui Catalin ne-a sugerat o combinatie de trasee cu potential mare si care ar putea sa nu fie la fel de aglomerate: Sansil, Chipches si Suurime. Avand in vedere ca niciunul din nou nu a mai parcurs Suurime am cerut ceva detalii despre traseu de la Alin si am acceptat ideea. Am pregatit echipamentul si in momentul startului ne-am trezit alergand de-a lungul potecii care strabate cheile pana la baza Coltului Sansil unde a intrat Catalin primul cap de coarda si apoi eu l-am urmat cat am putut de repede caci deja alte 2 echipe se pregateau sa intre in urma mea. Din pacate pentru ei nu m-au ajuns si din fericire pentru noi am reusit in lungimea urmatoare sa capatam avans si astfel am iesit in creasta rapid mergand apoi concomitent. In scurt timp am ajuns la baza Chipchesului unde Catalin a intrat din nou primul si s-a miscat destul de repede in schimb cand a venit randul meu in lungimea urmatoare, nu am economisit bine numarul de asigurari si m-am trezit la un moment dat ca mai am mult pana in regrupare si nu prea mai am bucle. Deasemenea am fost surprins sa ma vad tragand intens de toate pitoanele pentru a nu pierde timp, lucru ce nu mi-a lasat un gust prea bun. Am regrupat fortat si datorita faptului ca deja o echipa intrase in perete si se apropia rapid de noi. Pana sa ajunga Catalin la mine am fost depasit de capul lor de coarda care a regrupat undeva mai sus. Ulterior ne-am tot depasit reciproc si am ajuns sus in varf putin in urma lor la doar 2 ore de la start. Ei urmau sa faca in continuare Metalul si Suurime si astfel ne-am putut duce linistiti in Suurime fara sa fim presati din spate. Am gasit intrarea in traseu si l-am parcurs in aceeasi ordine. Primele 2 lungimi sunt frumoase si destul de dificile in acelasi timp. Lungimea a 3-a are multe zone innierbate iar ultima iese relativ repede in varf. Per ansamblu traseul poate fi facut la liber dar in conditiile de concurs trebuie sa-l stii bine. Ajungem din nou la poteca si consideram ca cel mai bine ar fi sa facem unul din traseele obligatorii si apoi in masura timpului sa mai facem si alt traseu. Alegem Creasta Frumoasa pe care o gasim ocupata dar ne vine repede randul si din 2 lungimi suntem sus (ultima usoara am parcurs-o in stil concomitent). Acum urcat rapid la baza Peretelui Aerian si facem Zburatorul (6+, 2lc) pe care reusesc sa-l scot la liber reconciliindu-ma astfel putin cu mine insumi. Revenim la baza din 2 rapeluri si avand inca ceva timp la dispozitie mai facem si LM (7-, 2lc) dar in care mai trag de vreo 2 asigurari ca sa reusim sa ne incadram in timp. Ultimele 20 minute ne prind alergand din nou pe poteca spre linia de sosire ajungand din urma pe Mihai si Andrei care se intorceau lejer din traseul Quo-Vadis si ce mai facusera ei.
Ne incadram in timp la ora 18 si suntem multumiti. Mancam ceva si montam corturile iar seara participam la proiectiile video si la o bere dar nu rezistam foarte mult caci oboseala ne face sa mergem la culcare. A doua zi se da startul tot la ora 10 dar nu avem la dispozitie decat 4 ore. Hotaram sa facem Vigh Tibi pe care eu nu l-am mai parcurs decat in jumatatea superioara prin Quo-Vadis si fiind un traseu cu asigurari destul de dese. In 2 ore suntem sus si dupa cateva rapeluri prin grota lui Hilli revenim la poteca. Cum Turnul Ascutit era aglomerat traversam paraul si mergem la Grota Sansil pentru a face un traseu nou si destul de interesant. Gasim intrarea si dintr-o lungime destul de frumoasa dar intinsa si in care suntem nevoiti sa mergem putin concomitent ajungem la o grota intunecoasa. Stiam de o trecere pe versantul celalalt dar din pacate grota unde eram noi se inchide si pierdem ceva timp sa descoperim lucrul asta. Pana la urma incepem sa coboram in rapel pe linia traseului si observam la un moment dat varianta cu tunel dar era deja prea tarziu. Ajungem in poteca si alergam grabiti spre punctul de sosire. Intarziem doar 2 minute si obtinem in final un punctaj de 418 puncte. Ne situam pe locul 6 si asistam la festivitatea de premiere unde dupa cum era de asteptat castigatori sunt Joe Indianul si coechipierul sau. Bravo lor mai ales ca au parcurs toate traseele la liber. Ne grabim apoi sa strangem bagajele si sa plecam spre Iasi unde ajungem pe la ora 1. E luni deja si incepe o noua saptamana dar in suflet ne raman amintiri placute chiar daca unele lucruri nu ne-am fi dorit sa le facem. Atmosfera a fost frumoasa ca in toti ceilalti ani cand am mai participat iar vremea a fost perfecta. Ne-am intalnit cu cunostinte vechi si am vazut multa lume buna.
Felicitari organizatorilor!
Poze nu prea am avut timp sa facem dar totusi cateva imagini puteti vedea in albumul lui Catalin.
Deasemenea si Mihai a descris aceasta iesire aici.

"Arheologie alpina" si alte chestii prin cheile Bicazului

2009-09-28T23:55:00.000-07:00

Cu prima ocazie cand am revenit in Cheile Bicazului (un weekend cu cod galben anuntat in 40 de judete) impreuna cu Catalin, Andrei si Mihai, i-am propus lui Mihai cu care urma sa fac echipa sa mergem intr-un traseu cam uitat de lume si anume Dinamo XXX (6B) si pe care de mult imi doream sa-l parcurg. Mihai fiind pe val si in plina ascensiune de forma ca sa zic asa, a acceptat fara comentarii. Catalin si cu Andrei se hotarasera sa faca traseul Independentei. Zis si facut. Noi ne pregatim echipamentul necesar, asta insemnand o groaza de frienduri si nuci, ciocane si cateva pitoane din cele mai diverse. Acest traseu nu este documentat in nici un ghid de trasee si doar aveam o idee pe unde este, adica in dreapta de Fisura Artei, iar linia traseului apare doar orientativ in cartea despre Cheile Bicazului de Wild Ferencz. Stiam totusi ca este un traseu dificil si cu asigurari mai rare. Deasemenea eram convins ca nu a mai fost parcurs de foarte multa vreme iar starea lui este in degradare. Acestea fiind zise sa pornim la drum.
Ajungand la baza peretelui observ o fisura destul de murdara si care avea niste pitoane pe ea undeva mai sus si consider ca acolo trebuie sa inceapa traseul. Hotaram sa mergem in maniera cap-schimbat la insistentele lui Mihai si pornesc eu cap pe prima lungime. Desi fisura nu era foarte dificila, in schimb destul de friabila si plina de licheni si praf, am abordat-o cu multa atentie si precaut reusind sa ies cu bine dupa vreo 15-20m pe o brana larga cu iarba, unde am traversat spre dreapta fara nici o asigurare cam 10m si apoi putin descendent am gasit o regrupare destul de comoda cu 2 pitoane solide. Cred ca ar fi putut exista o linie care sa ajunga direct in acea regrupare desi nu am zarit nici un piton iar stanca acolo prezenta foarte multa iarba si muschi. Cand a venit si Mihai in regrupare i-am aratat continuarea traseului pe o fisura verticala lunga si destul de larga cu asigurari rare si i-am propus sa merg tot eu cap dar el a insistat ca se descurca. I-am transferat echipamentul si i-am mai dat unele indicatii in privinta folosirii mobilelor desi experimentase cu succes folosirea lor in Dolomiti. Abia a inceput lungimea si dupa cativa metri deja se impotmoleste la un pasaj mai dificil fara asigurare si il indemn sa faca uz de mijloacele artificiale. Foloseste intensiv friendurile marimi mari chiar foarte mari, fisura fiind prea larga si inainteaza incet dar sigur. Cu ocazia asta isi testeaza increderea in plasamentul friendurilor. La un moment dat ii zboara un bolovan de sub picior dar eu sunt ferit dupa o mica surplomba. Revine cu putin efort in fisura si isi trage sufletul. La un moment dat, dupa o buna bucata de timp, cand consider ca e destul de obosit ii recomand sa incerce sa regrupeze ca sa pot continua eu. Vin pe linia fisurii folosind deopotriva asigurarile cu tevi vechi si ruginite si friendurile puse de Mihai de multe ori chiar ca dublura la asigurarile existente. In unele locuri unde fisura nu primea asigurari fiind prea larga se trece la liber fara a fi totusi exagerat de dificil. Cand ajung langa el constat ca regruparea este destul de precara, o teava care se misca si un bolovan incastrat. Mihai isi resimte umflata glezna de la un picior, probabil in urma fortarii piciorului la caderea bolovanului. Avand in vedere toti factorii cumulati hotaram ca ar fi mai bine sa ne retragem in rapel, cel putin atata vreme cat linia traseului urma sa devieze de la verticala si tinand cont ca noi aveam doar o coarda de 50m. Rapelul il facem cu atentie si ajungem cu coarda exact in brana cu iarba de unde am pornit. Traversez spre stanga pana deasupra primei lungimi unde gasesc un spit de rapel cu inel probabil din Fisura Artei. Vine si Mihai si cu inca un rapel de 25m ajungem la baza traseului dupa aproximativ 4 ore, putin nemultumiti dar teferi si cu o prima experienta de "arheologie alpina". Desi nu este un traseu foarte vechi, cu certitudine a fost ingropat in uitare. Noi cu siguranta ne vom intoarce dar cu un plan si o strategie mult mai bine puse la punct. Coboram pantele abrupte pana la izbucul Mariei si apoi ne intoarcem in zona Gatul Iadului unde ne asteptam sa ne reintalnim cu Catalin si Andrei. Acestia deja nu mai sunt in traseu si ne gandim ca sunt pe poteca de retragere.

Tot gandindu-ne ce sa mai facem, si eliminand varianta vreunui traseu in Piatra Altarului datorita timpilor mai lungi de acces si retragere, aflu intamplator ca Mihai nu facuse Fisura Neagra si imediat ne echipam ca sa-l parcurgem. Intru cap in prima lungime si o parcurg usor cu gandul sa merg la liber dar ma poticnesc in hornul surplombant unde ma vad nevoit sa trag de 2 bucle. Ma departe ies in regrupare si il chem pe Mihai. El vine fara graba si imi spune ca ii place lungimea. E randul lui si ii arat cum sa porneasca in lungimea a 2-a care devine putin mai dificila. Constatam ca intre spiturile vechi au aparut si altele noi si nu-mi explic rostul acestora atata vreme cat se putea trece fara probleme pe acolo si fara ele. In fine, cand ajunge in regrupare si vine randul meu imi impun sa incerc si lungimea asta la liber desi nu mi-a iesit niciodata. Fac primii pasi si ma pozitionez bine cu picioarele in sprait larg, apuc o priza cheie la mana dreapta si trec pasajul surplombant dupa care vin miscarile de bavareza. Ma angajez decis dar dupa cativa metri ma resimt si ma vad nevoit din nou sa ma odihnesc in al 3-lea spit. Oricum sunt bucuros ca am reusit sa trec la liber chiar si pana acolo. Dupa putina odihna continui lungimea la liber pana la iesirea din hornul final unde iar ma simt obosit si mai trag de inca o bucla. E bine. In regrupare Mihai se simte ca intr-un "cuib de vulturi", astfel fiind botezat locul larg si comod de regrupare. Dupa ce mananc un baton cu cereale si imi trag sufletul pornesc in ultima lungime, cea cu o bavareza nu foarte usoara dar frumoasa, de peste 20m. Altadata o facusem la liber deci speram sa-mi iasa si acum dar la un moment dat imi scapa piciorul stang si in disperare ma apuc de bucla. Asta este, trec mai departe si pana sus nu mai am probleme. Traverseul final spre stanga imi iese fara efort prea mare cunoscand deja prizele cheie. Regrupez in varful Turnului Negru destul de multumit. Vine si Mihai are la randul sau merge la liber aproape toata lungimea. Ne felicitam si schimbam impresii despre traseu. Concluzia este ca e un traseu frumos care te poate motiva sa-l faci la liber in proportie foarte mare. Retragerea obisnuita prin spate pe sub gura Pesterii Negre ne scoate rapid in spatele tarabelor de unde ajungem imediat la masina.

Parerea lui Mihai despre aceasta experienta o puteti citi pe blogul sau la http://iasioutdoors.wordpress.com

La mare in Antalya

2009-09-28T11:49:00.000-07:00

Scriu cu intarziere cateva impresii din concediul petrecut asta vara la mare in Antalya, Turcia. In primul rand decizia de a merge acolo a fost luata destul de tarziu, cu doar 2 zile inainte. Factorul decisiv a fost accesibilitatea avand in vedere ca pachetul turistic ultimate all-inclusive presupunea si plecarea cu avionul din Iasi pana in Antalya iar apoi asigurarea tuturor facilitatilor necesare. Hotelul de 5 stele la care am stat din statiunea Belek ne-a asigurat tot comfortul necesar pe parcursul celor 8 zile de sejur. Acolo practic erai ca intr-o oaza unde nu duceai lipsa de nimic si totul era frumos si foarte bine aranjat la nivel de detaliu insa cum ieseai in exteriorul perimetrului hotelului parca era o alta lume, nu foarte grozava. In schimb muntii Taurus pe care ii vedeam in departare, cu inaltimi de peste 3000m si cu versanti abrupti si creste ascutite, imi induceau o oarecare neliniste si ma faceau sa ii admir indelung.
Marea Mediterana era mai sarata si foarte calda in schimb plaja nu avea prea mult nisip ci mai degraba pietricele marunte rotunjite. Scoici si alge nu am vazut deloc.
Caldura mare pe care am simtit-o imediat ce am coborat din avion este atentuata destul de bine de catre prezenta marii. Doar intr-o singura zi cerul a fost putin acoperit de ceva nori in rest soarele ardea cu putere si te facea sa-ti petreci toata ziua in apa fie in mare fie in piscinele alaturate. Seara erau diverse spectacole si discoteci chiar si pentru copii. Pentru doritori se organizau excursii platite catre diverse destinatii si cu diverse obiective.
In concluzie, pentru mine a fost un concediu relaxant si linistit, fara probleme sau batai de cap.

Cum sa faci Arpaselul in vreo 40 de ore

2009-08-03T12:34:00.000-07:00

S-ar putea spune ca este un record nu? Dar totusi nu va grabiti sa trageti concluzii pana nu aflati detaliile. Ei bine timpul de aprox. 40 de ore a fost calculat de la plecarea si pana la revenirea inapoi in Iasi.
Daca planul initial era sa merg cu Sorin din Canada in Fagaras si sa facem o tura scurta de 2 zile, din cauza serviciului si apoi a unor probleme personale nu am mai putut pleca dupa cum stabilisem. Sambata dimineata i-am propus lui Catalin, care urma sa vina si el cu noi impreuna cu Ioana, sa mergem totusi macar in Cheile Bicazului ca sa uitam de problemele zilnice. El a insistat totusi ca sa mergem in Fagaras chiar daca doar pentru o zi. Pana la urma am acceptat, desi incercasem sa-i propun si Piatra Craiului, in ciuda efortului de a conduce pe o distanta asa de mare.
Pornim din Iasi la 11:30 si ajungem dupa vreo 7 ore in bazarul de la Balea Lac unde parcam masina si ne luam rucsacii in spinare apoi incepem sa urcam spre saua Caprei pe o vreme destul de cetoasa. In timpul urcusului se ridica ceata si apare din nou soarele care ne da sperante ca vom avea o vizibilitate buna. Din saua Caprei decidem sa urcam direct spre Vf.Vanatoarea lui Buteanu (2507m), unde ne doream sa prindem apusul. Ajungem fara prea mare efort in varf si ne minunam de frumusetea peisajului si de ceea ce vedem. Facem poze si admiram in departare Moldoveanu si Negoiu. Eu nu mai fusesem in Fararas din vara anului 2000. Pe inserate coboram pe piciorul Caprei spre lacul Capra unde montam corturile aproape pe intuneric si dupa ce mancam cate ceva mai stam putin la povesti sub lumina lunii si cu o sticla de vin rosu, impreuna cu niste prieteni de-ai lui Catalin.
A doua zi ne trezim devreme iar vremea se anunta superba. Dupa pregatirile de rigoare pornim spre caldarea Fundul Caprei de unde urcam direct spre Portita Marelui V, cu intentia de a parcurge creasta Arpasel-Vartopel de la vest la est. Eu am mai parcurs acest traseu in 2000 impreuna cu Octavian avand drept ghid pe Marian, un salvamontist de nota 10 din Pitesti.
Chiar la coborarea in caldare observam sub un bolovan mare un "barlog" cu o familie de marmote care nu se prea sperie de noi decat atunci cand ne apropiem.
Din strunga incepem sa ne legam in coarda eu cu Mihai si ulterior vin si Catalin cu Ioana. Pornesc cap pe prima lungime si urc pe niste praguri incercand sa urmez o directie posibila spre un piton zarit undeva la cativa metri mai sus. Ulterior constat ca am gresit intrarea si revin in strunga pentru a relua lungimea printr-o traversare initiala spre dreapta. Mai sus o iau iar spre stanga si ajung intr-un fel de regrupare cu cateva pitoane consolidate cu o bucata de coarda, dar fiind prea aproape continui spre stanga, la indicatiile lui Catalin, cand defapt trebuia s-o iau spre dreapta si ma trezesc din nou in afara traseului dar reusesc intr-un sfarsit sa urc, asigurandu-ma cu 2 frienduri, in regruparea de la finalul primei lungimi. Linia a fost destul de sinuoasa si am tras destul de tare de coarda. Urmeaza lungimea lui Mihai care trece pasul cheie, fisura surplombanta oblic spre dreapta, fara probleme si iese apoi prin dreapta pe praguri pana in varful Portitei unde regruparea este amenajata mai nou cu spituri consolidate cu lant. Acolo ne dezlegam din coarda urmand sa parcurgem in continuare linia ingusta si ascutita a crestei pana la Urechile de iepure. Ii asteptam si pe Catalin cu Ioana care vin repede si sunt incantati de tot ce este in jur. Creasta se parcurge in general pe partea dreapta iar in unele locuri chiar pe muchie la echilibru. Privelistea este spectaculoasa dar atentia trebuie sa fie cat mai mare caci in ambele parti abruptul este imens.
Pana la Urechea Vestica nu avem dificultati si asteptam cu nerabdare sa vedem ce probleme ne va pune catararea in continuare. Urc cap pe un diedru pe care din amintire mi-l imaginam a fi pe cealalta Ureche si regrupez pe un mic tanc de unde il pot vedea pe Mihai si impart astfel Urechea V. in 2 lungimi ca sa ii dau si lui Mihai satisfactia de a urca cap si de a ajunge primul pe varf. Lungimea urmatoare nu pune probleme, urmand niste praguri cu doar vreo 2-3 pitoane pana pe varf. Privelitea este din nou coplesitoare. Coborarea spre strunga ingusta dintre cele doua Urechi se face folosindu-ne de un cablu de sarma si coborand pe praguri cazute de piatra. Urmeaza o ultima lungime de coarda pe Urechea Estica ce incepe printr-o usoara traversare spre dreapta apoi in sus pe praguri si pe un fel de diedru cu asigurare la vreo 2 spituri si 2 pitoane. In varf se gaseste un alt cablu care consolideaza cateva pitoane mai indepartate. Vine si Mihai si apoi decidem ca cel mai bine ar fi sa coboram in rapel deoarece versantul estic este destul de abrupt. Gasim statia de rapel si fara greutate coboram cei aprox. 15-20m pana intr-o noua sea a crestei. De acolo practic dificultatile tehnice s-au sfarsit si se zareste foarte aproape varful Fantanii si varful Vartopel unde se incheie creasta Arpaselului si incepe creasta mai putin dificila a Vartopelului. Dupa ce vin si Catalin cu Ioana ne regrupam si ocolim prin dreapta varful lui Adam iar din strunga larga si innierbata ne lasam rucsacii si ne abatem putin spre nord-vest pentru a privi din profil creasta pe care tocmai am parcurs-o. Un ultim prim-plan cu Urechile de Iepure vazute dinspre nord si pornim din nou la drum. De pe varful Fantanii ne atrage din nou atentia un pasaj destul de expus dar pe care il trecem cu totii cu bine si incepem coborarea crestei Vartopelului. Aceasta, in ciuda asteptarilor, mai are cateva portiuni mai expuse si care trebuie parcurse cu atentie deosebita dar totul este ok. Revenirea in poteca turistica care parcurge caldarea Fundul Caprei spre Fereastra Zmeilor o facem dupa aproximativ 5 ore de la plecarea din Portita Marelui V, dar nu ne-am grabit caci ceea ce am vazut ne va ramane multa vreme in amintire. S-au facut permanent poze in toate directiile. Vremea s-a mentinut numai buna, ba cate un norisor, ba soare astfel incat a fost perfecta pentru tura noastra. Cum Ioana isi resimte genunchii hotaram sa pornim eu cu Mihai inainte ca sa putem strange mai repede corturile. Cand ajungem din nou la Lacul Capra ne invaluie putin ceata dar strangem repede bagajele si ne pregatim de drum. Cand vine si Catalin cu Ioana mancam putin si cand suntem aproape gata sa pornim spre Balea Lac se porneste o mica ploaie. Totul a fost sincronizat perfect. In saua Caprei ploaia se domoleste si la coborare incepe iar sa iasa soarele astfel incat in scurt timp suntem deja iar uscati. Ajungem din nou la masina dupa exact 24 ore si fara prea multa pierdere de timp incepem coborarea pe Transfarasan, in lungul drum spre casa. Drumul a fost presarat ca de obicei cu impartasirea gandurilor si impresiilor, planuri noi si multa muzica. Intram in Iasi pe la ora 2:00 dupa mai bine de 40 ore de la plecare timp in care am trait la maxim experienta parcurgerii crestei Arpaselului, iar eu chiar daca am fost pentru a doua oara m-am simtit incantat ca la inceput. Asadar efortul s-a meritat din plin iar oboseala aproape ca a fost stearsa de amintirile fantastice ale Fagarasului.

Povestea merge mai departe... aici.

Buila-Vanturarita - taramul Pasarii Phoenix

2009-07-16T10:25:00.000-07:00

Desi ne doream de mult sa ajungem si sa cataram in aceasta zona nu am reusit sa gasim o ocazie buna. Insa acum vreo 2 saptamani aflu de organizarea unei tabere alpine in zona cabanei Cheia, organizata de veterani ai C.A.R. (Clubul Alpin Roman). Consider ca o ocazie mai buna nu se putea si impreuna cu Catalin stabilim sa mergem pentru un weekend prelungit. Zona Buila-Vanturarita eu o mai vizitasem in 1994 cu ocazia unui concurs de turism montan, in calitate de proaspat membru in clubul Studmont.
Plecam din Iasi vineri noapte dupa ora 22 in echipa de 4: eu, Catalin, Ioana si Mihai si ajungem la destinatie sambata pe la amiaza, pe o vreme nu foarte buna. Trecem cu masina prin tunel dar o parcam preventiv inainte de punctul de trecere al raului. Dupa vreo 20min. ajungem la cabana. Acolo despachetam si montam corturile si apoi pornim usor in recunoasterea zonei. Urcam pe scocul Ursului pana in creasta Stogsoarelor de unde admiram peisajele de pe ambii versanti ai crestei si apoi revenim la cabana sa mancam. Apoi incercam o apropiere de peretele Claii Strambe pentru a repera ceva detalii din traseele dorite de noi: Paianjenul Galben sau Pasarea Phoenix. Ajungem relativ din intamplare undeva in Creasta Fotoreporterului de unde facem cateva poze si urmarim putin prin binoclu peretele Claii. Incepe o ploaie marunta si coboram la cabana unde facem cunostinta cu cativa alpinisti veterani si actuali din CAR: Mircea Sandulescu, Gelu Peteu, Cristi Iacob s.a. Seara, desi ploaia continua, atmosfera devine placuta prin cantece acompaniate la chitara, discutii si cate o gura de vin, din cel bun de la Costica Costea. Din pacate prognoza meteo se confirma si ploua toata noaptea de sambata si aproape toata ziua de dumineca. Sperantele noastre ca vom apuca sa cataram ceva parca devin tot mai mici asa ca alegem sa facem un traseu pana in creasta Buila-Vanturarita. Pornim cu voie-buna si poposim dupa aprox. 1h si jumatate in curmatura Oale. De acolo practic incepe creasta masivului si intentionam sa ajungem pana pe vf. Vanturarita, cel mai inalt din masiv (1886m), dar ulterior ceata si ploaia abundenta ne vor face sa ne intoarcem din drum. Oricum a fost un traseu placut care ne-a facut cunostinta si cu zona mai alpina a masivului, foarte asemanatoare cu Piatra Craiului. Seara la cort avem noroc sa se opreasca ploaia si facem pariuri daca se va usca stanca pentru a doua zi. Eu si cu Catalin ne planificam sa mergem in traseul Pasarea Phoenix (cotat 6A, 6+, A0 (8-)) iar Mihai cu Ioana urmau sa catere in Santinela Cheilor. Dis de dimineata, cand toata lumea inca dormea, ne trezim si observam primele raze de soare cum mangaie peretele Claii Strambe. Ne bucuram si dupa ce facem rapid rucsacii si mancam ceva in viteza plecam spre baza traseului. In aprox. 40min. suntem in poiana La Livada, la intrarea in traseu, fara sa avem prea mari probleme de orientare. Inspectam sumar prima lungime si ca de obicei ma echipez si pornesc eu cap. Primele asigurari fiind la oarece distanta si urmand un traverseu mai delicat pe unele praguri cu iarba imi montez un friend. Dupa traverseu urmeaza o portiune care urca direct in sus pe praguri si fisuri ulterior mai traversam oblic dreapta pana la o mica surplomba iar deasupra se iese pe un prag larg de iarba unde se regrupeaza. Lungimea a doua ii revine lui Catalin care pana aici vine lejer si incepe cu o fisura ce se urca in bavareza cu ceva pasi de liber impusi de grad 6, apoi trece din nou peste o surplomba si pe praguri pana in regrupare. Aceste 2 lungimi pot fi legate intr-una singura daca posedati suficiente bucle de asigurare. Lungimea a 3-a contine pasul cheie al traseului si porneste oblic stanga spre un diedru surplombat si peste care se trece fie la liber (8-) fie artificial cum am facut eu. Ulterior cateva praguri ne duc spre regrupare dar eu am continuat si cu lungimea a 4-a usoara in ideea de a face economie de timp. Asadar am regrupat pe brana larga a Livezii cu Mesteceni. Deci si lungimile 3 si 4 pot fi legate dar se va merge cativa metri concomitent. De aici, in anumite situatii, se poate alege varianta parasirii traseului si retragerea spre dreapta pe brana. Lungimea a 5-a continua in sus pe o fata cazuta apoi trece o fisura surplombanta care se trece la liber in bavareza si unde eu m-am chinuit ca secund din cauza rucsacului mai greu. Ulterior se urca peste niste praguri spre stanga si se regrupeaza la baza unei fisuri mai largi ce porneste oblic spre stanga. Acea fisura era foarte umeda si am pornit cu ceva elan scazut dar ulterior mi-am revenit din mers. Am trecut cateva fisuri si praguri inclinate si am regrupat pe un fel de tanc. De acolo Catalin a urcat cateva praguri si apoi spre dreapta pe sub niste surplombe si nu a regrupat imediat la 15 m ci a continuat cu un traverseu expus spre dreapta chiar descendent la un moment dat, dar bine asigurat. Dupa trecerea unei surplombe se ajunge pe un prag la baza unei mici grote. Deci Catalin a legat si lungimile 7 si 8 dar a fost nevoit spre final sa faca multa economie de asigurari. Din grota am urmat lungimea a 9-a in traversare aproape orizontala stanga, initial inghesuit in fisura apoi fisura se deschide si se transforma intr-o brana larga cu iarba ce continua usor ascendent spre stanga pana intr-un punct unde se mai trec niste praguri si apoi stanga in regrupare. Pare expus iar asigurarile sunt mai rare spre finalul lungimii dar este usor. Lungimea a 10-a duce in sus pe niste fete si praguri apoi trece o mica surplomba si in final urca un fel de valcel innierbat ce duce la baza vestitei Seceri. Ultima lungime este practic un horn mai larg si adanc care acum era foarte ud si care se arcuieste spre dreapta. Am trecut cu destule emotii in ramonaj hornul folosindu-ma si de scarite pe alocuri. Dupa iesirea din horn peste niste praguri se ajunge pe un umar al Claii Strambe la cativa zeci de metri de varf. De acolo practic traseul se termina si se merge pe o brana larga cu copaci pana in spatele Claii. Noi am facut cam 7h si jumatate si ne strangem in graba echipamentul. Intre timp Ioana si Mihai au urcat pe Santinela de unde ne-au urmarit si facut poze. Pentru retragere se prinde o poteca in serpentine ce ne scoate pe la baza peretilor pana in strunga cu Santinela. Acolo Ioana era in mansa pe prima lungime din traseul Hornul Dezghetat (6+) si pe care-l urca cu bine. Fac si eu o mansa rapida in acest traseu pana se dezechipeaza Ioana si apoi pornim cu totii spre cabana. Acolo strangem corturile si pornim catre masina care ne asteapta cuminte si gata sa ne duca din nou acasa. La ora 19 pornim pe lungul drum forestier care ne duce spre satul Cheia. Pe drum oboseala isi spune cuvantul si schimb la volan cu Mihai, ajungand cu bine in Iasi fix la ora 6 dimineata. Pe drum ne-au tinut de urat cd-urile cu Top Rock 500 facute de mine cu cateva zile inainte. Urmeaza o noua zi de munca pentru noi dar parca inviem din propria cenusa caci suntem fericiti ca am fost si noi pe taramul de basm al Pasarii Phoenix.
Zona este superba si merita s-o mai vizitam in ciuda efortului de a ajunge acolo. Traseul pur si simplu ne-a fermecat. Este suficient de lung dar preponderent de liber cu doar cativa pasi de artificial mai dificili, foarte bine asigurat si cu regrupari comode. Stanca este curata si in general foarte putin friabila. Privelistea oferita in special in partea superioara cand puteam vedea chiar si muntii Cozia si Fagarasul este deosebita. Abia asteptam sa vedem daca si Paianjenul Galben este tot asa de frumos.

Cumpana peste raul Cheia

In creasta Buila-Vanturarita

Udat bine de ploaie

Peretele Claii Strambe cu schita traseului (click pe imagine)

Eu in prima lungime

Catalin in a doua lungime

Cruxul lungimii a 3-a

Catalin scrutand peretele Claii

Lungimea a 5-a

Finalul lungimii a 5-a

Primii pasi in fisura umeda din lungimea a 6-a

Catalin in lungimea a 7-a comuna cu tr.Iris

Ultimii pasi inainte de regruparea in grota

Abordarea vestitului horn numit Secera

Albumul mai bogat in fotografii din aceasta tura poate fi vizualizat ca de obicei pe site-ul lui Catalin.

Fisura Albastra si "Cuxi"

2009-06-23T05:01:00.000-07:00

In weekendul care a trecut am profitat de putina libertate si de vremea buna si am decis sa mergem in Bucegi. In sfarsit a venit din nou randul Fisurii Albastre din peretele vaii Albe. Cred ca este un traseu pe care si-l doreste orice alpinist. Pe langa faptul ca te intampina si te ademeneste de fiecare data cu impozanta sa maretie inca de la poalele muntelui, din Busteni, este si un traseu de referinta in istoria alpinismului romanesc. Fisura Albastra varianta directa este cotat 6B (6+ A1) ED-/ED 14lc, fiind un traseu reamenajat.
Eu am mai incercat acest traseu impreuna cu Kobe in sep.2001 dar din cauza ploii ne-am retras in rapel din Marea Traversare. O noua intentie am avut impreuna cu Catalin in aug.2005 dar fiind foarte ud traseul am schimbat planul si am facut atunci Diedrul Pupezei.
De data asta se parea ca nimic nu mai putea sa ne impiedice sa ne realizam visul. Am pornit cu masina din Iasi vineri la ora 20 si dupa 6 ore parcam in fata Caminului Alpin. Obositi fiind ne intindem putin sa dormim eu cu Andrei in masina iar Catalin si Irina s-au intins in sacii de dormit, afara langa masina. Dupa cca. 2-3 ore bineinteles ca nu prea am reusit sa dormim, nici noi in masina si nici ei afara. Intr-un final ne-am trezit si dupa ce ne-am pregatit rucsacii am pornit cu spor spre Refugiul Costila la ora 6. Soarele deja rasarise si cu razele sale blande reusea sa strapunga desisul padurii si ne mangaia fetele obosite dar pline de entuziasm.
Pe la ora 7 si ceva poposeam in fata refugiului unde ne-am lasat bagajele si am mancat un mic dejun in viteza. La 8 pornim spre circurile vaii Albe. Pe drum ne intalnim si cu alte echipe ce aveau sa catere in acelasi perete. Unii in Lespezi ca si Andrei cu Irina iar alta echipa in Creatia (Mihai Sima si Mugur). Pe la 9 si ceva sunt deja echipat la baza traseului si hotarasc cu Catalin sa mergem o bucata cat mai intins adica concomitent. Astfel regrupez tocmai la mijlocul primei traversari spre locul La Ruine. De acolo urmeaza Catalin si continua pe o zona destul de friabila si chiar cu mult pamant si iarba. Urmatoarea lungime imi revine mie si trec destul de greu de niste praguri pamantoase si neasigurate pana la Fisura Ascunsa pe care o trec fara probleme. Odata regrupat incep sa resimt efectele soarelui torid care ne seaca de vlaga. Continua Catalin cu Marea Traversare, lungime destul de sensibila de unde mai cad ceva pietre. Traversarea spre bivuacul 1 o fac eu, cu putine emotii atunci cand trebuie sa ma bizui la maini doar pe smocurile de iarba. Imediat dupa mine ajunge si Mihai care ne recomanda ca urmatoarele 2 lungimi sa le lege aceeasi persoana deoarece regruparea de sub Tendor te face sa tremuri de frig. Zis si facut si porneste Catalin care este si in tricou cu maneci scurte. Urmeaza hornul umed si rece destul de neprietenos as zice. Regrupeaza destul de bine si din nou porneste dezinvolt spre bivuacul 2. La Tendor sunt cativa pasi de liber nu foarte dificili in special cand zona este uscata (adica foarte rar). Ajungerea pana in bivuacul 2 reprezinta atat un prim moment de usurare cat si un loc deosebit prin natura lui foarte comoda si a privelistii fantastice asupra intregii vaii Albe.
Ma simt destul de obosit si il rog pe Catalin sa continue tot el si urmatoarea lungime. Revenirea pe linia fisurii o face initial pe o varianta care implica o portiune descendenta destul de dificila dar noroc din nou de Mihai care il directioneaza pe varianta mai buna direct in sus si apoi oblic stanga spre urmatoarea regrupare: buturuga lui Enache. Pana acolo imi mai revin si eu putin (desi era chiar sa atipesc in bivuacul 2) si pornesc eu in urmatoarea lungime. In loc sa regrupez pe gresiile din bivuacul 3 continui si cu Fisura cu Lilieci oprindu-ma exact sub faimosul Tavan. Regruparea este sigura dar nu chiar foarte comoda. Vine si Catalin, ii fac cateva poze si ii propun sa merg eu cap in Tavan dar el se ofera fara nici o ezitare si nu vreau sa-i stric placerea. Lungimea cu Tavanul este foarte spectaculoasa si se trece artificial cu scaritele atarnand in gol. Imaginea o stim prea bine din cartea lui Cuxi. Dupa aceasta urmeaza o lungime nu foarte grea dar in schimb cu vreo 2 pasi de liber mai expusi si ma felicit in gand pentru ca reusesc sa-i trec cu bine. Ajung intr-o alta regrupare excelenta: bivuacul 4. De acolo nu mai este decat o singura lungime pana in creasta si ne permitem putina relaxare. Catalin incepe lungimea decis si traverseaza expus cativa metri dupa care mai sus abordeaza hornul orizontal cu "piciorul de lemn" plin de extaz. Iesim in creasta vaii Albe dupa mai bine de 10 ore de escalada si alte multe ore nedormite. Suntem fericiti si ne bucuram intens. Nu uitam ca urmeaza o retragere destul de lunga si chiar dificila pe timp de noapte asa ca nu ne permitem sa zabovim prea mult. Traversam Brana Aeriana si coboram pe portiunile atat cu lanturi cat si fara de pana La Panda. Deja incepe sa se lase intunericul si dupa traversarea valcelului Stancos nu mai dibuim poteca si mergem la nimereala spre baza Tancului Mic. Pe la ora 22 suntem la refugiu, foarte obositi si cu singurul gand ca am reusit in sfarsit sa facem Fisura Albastra. Noi si "Cuxi", caci in tot acest timp parca ar fi fost aievea cu noi si ne-ar fi insotit in tot traseul. Ioana ii dadea lui Catalin sms-uri de incurajare cu citate din cartea Singuratatea Verticalelor. Deasemenea Catalin cu energia lui debordanta, pasiunea si entuziasmul pe care le avea permanent parca ar fi fost intruchiparea acestui personaj celebru. Mancam impreuna cu Andrei si cu Irina care la randul lor sunt foarte obositi dupa ce s-au retras (poate nejustificat) de sub Fisura Ascunsa, fara sa mai continue traseul Lespezi. Eu adorm aproape imediat ce ma intind in sacul de dormit si dupa un somn binemeritat ne trezim la 9. Imi resimt toti muschii si hotarasc sa nu mai fac nimic deosebit ci doar sa ma relaxez. Ulterior reusesc sa-l conving pe Andrei sa urcam macar prima lungime a traseului Fisura Intrerupta din Tancul Ascutit. Pe la amiaza ne strangem bagajele si coboram fara graba spre Busteni unde visam sa mergem direct la o terasa si sa bem o bere/suc.
In drum spre Iasi ne abatem putin si facem o mica vizita prin Cheile Rasnovului unde privim peretii si asistam la un accident destul de grav. Ajungem cu bine acasa dupa ora 22, cu dorinta de a povesti si altora aventurile noastre in Bucegi. Am avut parte de o tura reusita, de mult visata si pe care nu o vom uita asa usor.

Peretele impunator al vaii Albe, cel mai mare din tara

La plecarea in lungimea cu Fisura Ascunsa

Pe Marea Traversare

In regruparea bivuacului 1 (foto Mihai S.)

Putina odihna in bivuacul 2

Regruparea de sub marele Tavan

Catalin se lupta cu scaritele in Tavan

La bivuacul 4

Panorama vaii albe si a peretelui Albisoarelor

Ultima miscare inainte de iesirea in creasta

Finalul traseului in creasta vaii Albe

"...si nu vor uita ca au stat suspendati ... intre Cer si Pamant, iar coarda in care au fost legati in tot acest timp i-a unit definitiv intru prietenie" - Cuxi, Singuratatea verticalelor
Multumim aparatului foto care a reusit sa ne imortalizeze in cateva imagini din aceasta escalada atat de mult dorita de amandoi. Multumim si lui Mihai pt. recomandarile date pe parcursul traseului.

Un Mos si o Baba au hotarat sa devina ... barbati

2009-06-17T06:10:00.000-07:00

Conform traditiei ca sa devii barbat trebuia sa faci armata. Si uite asa ne-am hotarat si noi, un Mos (asta sunt eu ca deh s-ar zice ca nu mai pot) si o Baba (asta e Catalin caci cam vorbeste si se agita intruna) ca ar fi cazul sa pasim in randul barbatilor si cum altfel decat facand Armata. Si ce mai armata...
Poate ca daca armata ar fi un fleac ar face-o oricine dar nu e chiar asa. A fost valabil si in cazul nostru cand am ales traseul Armata din Cheile Bicazului (6B, cel putin TD+, 9lc).
De mult ne doream sa bifam si sa adaugam si acest traseu in palmaresul nostru dar nu reuseam sa ne hotaram. Stiam de reusitele palpitante mai vechi ale unor echipe precum Kobe cu Ben sau Vali cu Doru. Cu totii pot confirma ce se spune in ghidul traseelor si anume ca este foarte solicitant si necesita o buna rezistenta si experienta. Caracteristica predominanta a traseului este parcurgerea in stil artificial (A1). Oricum este un traseu parcurs foarte rar in ultima vreme desi am intalnit undeva intr-un piton o bucata de cordelina neuzata.
Plecam din nou la 4 din Iasi, dupa o noapte aproape nedormita, si ne regasim la baza traseului la aprox. 8, gata de atac. Ca de obicei ii propun lui Cata sa incep eu si asa a fost. Astfel am eliminat timpul in care m-ar fi luat frigul filand. Prima lungime imi este noua, cu toate ca am studiat-o in nenumarate cazuri de la baza, dar oricum nu pune probleme deosebite. Se urca o fisura oblica spre dreapta apoi traverseaza pe niste praguri si pe sub o mica surplomba si din nou in sus pe un fel de diedru unde se reuneste cu traseul Lizard amenajat de Misu. Se regrupeaza mai sus pe un prag bun cu iarba. A doua lungime scurta ne este cunoscuta amandorura fiind comuna si traseului Lizard. Dupa trecerea peste o fata spalata (cu o chinga alba putreda) se iese pe un prag si de acolo direct in sus pe fisura cam 25m pana la baza unui diedru mare. De aici cele 2 trasee se despart pentru un timp. Lungimea a 3-a este clara si porneste oblic spre dreapta pe pitoane cam slabe apoi in sus si in final traverseaza spre dreapta pana pe un tanc cu un loc numai bun de stat in fund, dar prost amenajat dpdv al regruparii. Locul e fenomenal mai ales cand stai cu picioarele balanganind in golul de sub tine. Recomand totusi regruparea chiar inainte de acest tanc pe un mic prag cu iarba unde se pot consolida mai multe pitoane. A 4-a lungime este una din cele mai "de temut" ale intregului traseu prin faptul ca exista chiar de la pornire, descendent spre dreapta, un fel de balustrada din coarda f.veche, gata sa se rupa in orice moment, si pe care ai impresia ca e obligatoriu s-o folosesti ca sa poti trece. Din fericire exista pitoane suficiente (nu neaparat si sigure) pentru a nu fi nevoie de utilizarea acelei neimbietoare balustrade. Catalin trece cu ceva emotii dar fara probleme si dupa cativa metri traseul revine la verticala urmand niste fisuri si fetze iar apoi cu un mic traverseu expus spre dreapta. Urmarindu-l mi se pare ca merge prea mult spre dreapta si ii strig sa verifice schita traseului. In final regrupeaza intr-un loc f.aproape de regruparea normala, un prag bun cu 2 pitoane. De acolo, lungimea a 5-a trebuie urmata oblic spre stanga si nu dupa linia de pitoane care o ia oblic dreapta spre traseul Surplomba de la Gatul Iadului. Dupa cateva praguri urmeaza o fisura lunga drept in sus cu un pas unde am batut un piton dupa ce am incercat cu o nuca si care a rupt o bucata de stanca la incarcare. Ulterior se traverseaza orizontal spre stanga pe pitoane din care unul mi s-a rupt in mana de ruginit ce era si pe care a trebuit sa-l bat cumva inapoi. Din nou cativa pasi intinsi oblic stanga, chiar putin liber expus, si dupa cativa metri se regrupeaza din nou pe un prag larg, ca un mic balcon, unde poti sta chiar si intins. Acolo ai aceeasi senzatie de expunere fiind cumva chiar deasupra soselei. Lungimea a 6-a porneste drept in sus si apoi oblic spre stanga, cu cativa pasi intinsi de artificial si in final ajunge pe un fel de brana larga unde se reintalneste cu tr.Lizard. Ajungand aici ne-am simtit oarecum mai relaxati caci incepand cu acest punct noi doi am mai parcurs continuarea traseului atunci cand am intrat prima data in traseul Lizard si la un moment dat eu, capul de coarda, am ratat bifurcatia spre stanga (destul de greu sesizabila) si am continuat prin Armata. Desi Lizard are o regrupare la sfarsitul branei ascendente spre dreapta decid ca as putea lega in continuare si bucata verticala pana sub un tavan. Lungimea este intinsa si ca sa economisesc bucle asigur mai rar, in special in spiturile noi. Nu e de omis faptul ca la un moment dat exista o miscare in care trebuie sa treci folosindu-te de un piton cu un siret subtire si uzat care totusi inca a tinut si greutatea noastra. Se poate folosi ca alternativa si un friend #2.
Lungimea a 8-a ii revine lui Catalin si dupa cativa metri in sus pe niste pragulete incepe o traversare orizontala stanga pe sub un fel de tavan pana la inceputul unui jgheab. Initial se urca pe fetzele din stanga la artificial iar in partea finala se revine pe fir unde jgheabul se largeste si devine ierbos. Se regrupeaza intr-o mica strunga cu 2 copaci solizi. De aici pentru ultima lungime tin minte ca data trecuta am luat-o direct in sus spre creasta, facand practic un fel de premiera avand in vedere ca am intalnit un singur piton ratacit si in rest am asigurat doar cu ceva frienduri si la cativa arbusti. De data aceasta am cautat lungimea clasica pentru care trebuie traversat pe o brana spre dreapta cam 10m. Bineinteles ca nici acum nu mi-a facut placere deosebita fiind de urcat pe multe praguri instabile de iarba cu pasi multi de liber nu foarte grei dar expusi. Ajungerea in creasta a insemnat parcurgerea ultimei portiuni de aprox. 15m in stil concomitent. Se poate regrupa intermediar printre arborii existenti. Iesirea lui Catalin in creasta s-a petrecut in ultimele raze de soare dupa un parcurs de peste 12 ore. Ne-am miscat exact ca un mos si o baba dar asta inseamna totodata prudent si cu atentie, mai ales avand in vedere starea generala nesigura a pitoanelor din traseu, in special in portiunea celor 4 lungimi de mijloc si posibilitatile de ratacire. Linia traseului este foarte sinuoasa si predominant surplombanta ceea ce ar face foarte dificila retragerea. Recomandam cu caldura parcurgerea cu un ciocan si eventual cateva pitoane. Traseul necesita in mod categoric un efort sustinut.
Inca pe lumina ajungem la raul Bicaz si ne racorim putin in apa. La masina ciugulim ceva de mancare si pornim spre casa exact la ora 22. Oboseala acumulata nu a fost totusi un obstacol pentru conducerea in stare de siguranta pana in Iasi. Nu as zice ca acum sunt mai barbat mai ales ca eu totusi am facut armata adevarata, poate doar Cata. Eu zic s-o intrebam pe Ioana... :)
Iata in continuare cateva imagini din cursul acestei ascensiuni:

Finalul lc 2

Sezand comod pe micul "balcon" de la sf. lc 3

Sub noi furnicarul soselei...

Am scapat...oare?

Al doilea "balcon" dupa lc 5

Tocmai am trecut de jumatatea traseului

Umbra batranelor tavane

Offf, de aici suntem "ca acasa"...

Un nou pasaj foarte expus dar sigur

Iesirea din penultima lungime

Varianta album-foto a lui Catalin poate fi urmarita aici.

Ce face omul cand e caldura mare?

2009-06-11T08:44:00.000-07:00

Profitand de weekend-ul prelungit cu ocazia Rusaliilor, cand se anuntau de catre meteorologi temperaturi caniculare de pana la 35 grade, si cand altii se pregateau de alegerile pt.parlamentul european, ne-am repezit pana la mare la Mamaia. Am rezervat cu 2 zile inainte o camera la un hotel, ultima disponibila se pare, si am plecat de vineri noapte ajungand sambata dimineata in Mamaia. Pentru mine a fost cam obositor drumul avand in vedere ca nu am apucat sa dorm deloc. Ne-am luat in primire camera si ne-am dus direct pe plaja. Apa marii fiind cam rece doar ne-am muiat putin picioarele si am facut baie in piscina toata ziua. Dupa un scurt somn de refacere de dupa-amiaza, am iesit pe seara la plimbare cu niste prieteni si am facut o tura cu telegondola, apoi bineinteles copiii au dat iama in parcul de distractii. A 2-a zi dumineca, ne-am trezit mai tarziu si dupa micul dejun copios am iesit din nou la plaja, de data asta avand sezlonguri rezervate la piscina. Activitatile zilei s-au repetat intocmai. Ultima zi dupa ce ne-am facut bagajele am mai iesit vreo cateva ore la plaja. De data asta desi afara era soare am avut parte de un fenomen intalnit mai rar la mare (cel putin de catre mine) si anume ceata. Oricum asta nu ne-a incurcat sa ne balacim si sa mai stam la soare. Pe la ora 13 am plecat spre Constanta unde am vizitat niste magazine si am mancat inainte de plecarea spre casa. Dupa un drum la fel de lung am ajuns cu bine in Iasi, aproape de ora 24. A fost o minivacanta placuta si un mod de a evita caldura torida care am inteles ca a fost in zona noastra. Cu ocazia asta abia ne-am deschis pofta pentru mare asa ca abia asteptam concediul.

Independentei x 10

2009-06-10T11:30:00.000-07:00

Daca primul traseu in care am intrat pentru a 10-a oara este tr.Independentei (TD/TD+) din cheile Bicazului asta nu poate fi decat o coincidenta fericita si in acelasi timp sa ma bucure deopotriva caci este unul dintre traseele mele de suflet.
Impreuna cu neobositul Catalin, Mihai si Andrei hotaram sa dam o fuga intr-o dumineca frumoasa de mai pana in Bicaz. Catalin dorea sa faca de data asta echipa cu Andrei in Pintenul lui ... Catalin iar eu aleg sa fac impreuna cu Mihai Independentei. Si asta nu pentru ca ar fi fost un record pentru mine ci pentru ca doream sa-l "guste" si Mihai. In chei vremea se anunta a fi frumoasa cu soare puternic si din punctul asta de vedere traseul ne avantaja, fiind in mare parte la umbra. Pornesc cap in prima lungime si trec la liber, cu foarte putine emotii la tavan. Urmeaza un mic pas deasupra care deasemenea imi iese la liber si gata. Regrupez la primul copac si il asigur pe Mihai care vine fara graba dar sigur. Trecerea tavanului o face dezinvolt si apoi rupe o priza inainte de iesirea pe brana larga unde am regrupat. Urmatoarea lungime este o fisura arcuita spre dreapta putin mai grea, incepand chiar cu primii metri, unde o bavareza cu prize bune la maini dar cu prize scurse la picioare te stoarce daca nu mergi decis si sigur pe tine. Bineinteles ca si pe mine m-a facut (avand in vedere cat ma antrenasem in ultimul timp) si a trebuit sa renunt la stilul liber si am trecut artificial. Pe masura ce urc incep sa-mi revin, urmand portiunea descendenta dar bine asigurata si in final regrupez pe pragul larg inierbat. Mihai abordeaza tot in stil artificial si reuseste fara probleme sa vina in regrupare. Dupa transferul de echipament pornesc in lungimea a 3-a, cea mai usoara in conditii de stanca uscata, si in special fisura urcata la liber in bavareza imi reda increderea in fortele proprii. Desi aveam asigurari mobile nu pun nici o asigurare suplimentara ca sa vada si Mihai cam cum este. Lungimea a 4-a, cu faimosul traverseu artificial, inclusiv cu motul de stanca de care se agata pentru trecere o mica bucla de cordelina, ne readuce aminte ca totusi suntem intr-un traseu TD (in traducere din franceza = foarte greu). Pentru ca Mihai nu are scarite ii dau eu una facand fiecare miscarile ajutati doar de cate o singura scarita dar ne descurcam fara probleme. Ultima lungime si practic cea mai lunga si mai complexa incepe cu o fisura abordata tot in bavareza (imi iese din nou la liber) dar nu fara efort ceea ce ma costa in partea a doua a lungimii spre dreapta cand cedez fizic si ma vad nevoit sa trag de pitoane. La un moment dat am simtit chiar un blocaj al bicepsului. Pana la urma trec si hornul final tot artificial desi alte dati imi iesise toata lungimea la liber. Pacat dar nu ma consum prea mult caci stiu care este cauza si anume lipsa antrenamentului. Vine si Mihai care reuseste sa treaca hornul fara tragere de piton.
In total traseul ne consuma aprox. 4 ore si jumatate. Strangem echipamentul si coboram spre gura pesterii Negre. Din cauza secetei si lipsa umezelii, altadata din abundenta, reusim sa descataram portiunea finala fara sa facem rapel. Il duc pe Mihai sa vada pestera si apoi revenim la masina. Ne oprim putin la Izbucul Mariei unde improspatam rezerva de apa si ne racorim in apa Bicazului. Deoarece Catalin si Andrei inca mai au de parcurs 2 lungimi ne grabim sa mergem in Sugau sa ne mai dam pe cateva trasee usoare de escalada. Dupa ce urcam fiecare cate 2 trasee de maxim gradul 6, imi incerc fortele (care oare?) pe o fisura surplombanta de 8-. Bineinteles ca nu eram pregatit si cu chiu cu vai reusesc sa ajung in top dar tot in stil artificial nu foarte usor dealtfel. Mai grea mi se pare recuperarea buclelor dar reusesc s-o fac pana la urma. Aflam ca baietii nostri au iesit din traseu si incep coborarea asa ca strangem si pornim in intampinarea lor. La locul stiut de trecere (in dreptul primului rand de tarabe de la intrarea in Chei) ii asteptam mancand niste mici si bere/suc. Dupa o perioada cam lunga aflam ca au trecut apa undeva mai jos de locul unde ne aflam noi. Reusim sa ne intalnim si ne imbarcam spre casa. Pe drum povestim fiecare despre cum s-a simtit si alte chestii. Lui Mihai cred ca i-a placut mult traseul si a fost o ridicare a nivelului, capatand astfel o incredere mai mare in fortele proprii, urmand evident sa treaca in viitor la ceva si mai tare. Ajungem in Iasi putin dupa apusul soarelui, obositi dar cu acea multumire in suflet pe care ti-o da orice iesire la munte. Din pacate nu am avut nici eu nici Mihai aparat foto asa ca nu am fotografii din aceasta tura.
O relatare vizuala a traseului facut de Catalin cu Andrei poate fi urmarita aici.

Delta, la prima vedere

2009-05-19T08:05:00.000-07:00

Scriu cu ceva intarziere despre o mica incursiune in Delta Dunarii in zilele 1-3 mai. Cum nu mai fusesem niciodata in Delta imi doream sa ajung acolo probabil fiind starnit si de ocazia apropierii datorate vizitei anterioare in Macin. M-am gandit ca nefiind inca vara poate nu avem parte de tantari (care la drept vorbind era unul din motivele pt.care nu m-am grabit sa ajung acolo pana acum).
Toate bune si frumoase, mai ales cand nu stii exact ce trebuie sa faci si cat de complicat poate fi sa vizitezi Delta. M-am gandit ca este relaxant si pentru familie dar nu stiam care sunt conditiile obisnuite de cazare si de calatorie de la Tulcea, Poarta Deltei. Poate ca de aceea acest loc a ramas oarecum mai special si mai putin afectat de "civilizatie".
Aranjez relativ tarziu pentru cazarea in Sulina a 2 familii cu copii si aflu de transportul cu vaporul de la Tulcea care se desfasoara dupa un program oarecum restrans. In fine plecam din Iasi joi noapte sa ajungem cat mai devreme in Tulcea, in ideea ca prindem primul vapor de la ora 11, nestiind ca s-au facut rezervari si mai toate cursele erau ocupate. Prima cursa rapida cu locuri libere este abia la ora 16. In Tulcea vizitam Muzeul Deltei avand drept ghid de nadejde pe nenea Gigi, un unchi de-al meu, si apoi ii facem si o vizita scurta acasa unde mai povestim una alta. Apoi mergem in port si imbarcam in cursa rapida care ne duce in aproximativ 1h30' la Sulina de unde ne preia omul de legatura si ne duce la gazda noastra pentru urmatoarele 2 zile. Inca de la primii pasi prin Sulina, Claudia are ceva de comentat si totul culmineaza la vederea camerei in care urma sa dormim. O camaruta mica exact ca la tara la bunici. Ce sa-i fac, nici eu nu stiam cum va fi dar oricum era prea tarziu pentru conditii cu mai multe stele. Casuta respectiva nici nu avea macar o curte mai mare ca sa poata zburda copiii in voie. Totusi pestele servit de gazda noastra ne-a facut sa mai uitam putin de necaz. Pentru a 2-a zi programasem o plimbare cu barca. Vremea era destul de rece si parca statea sa ploua. Dupa ce am luat micul dejun la un restaurant de langa port ne-am intalnit cu omul cu barca. Ne-a plimbat pe niste canale spre Nord si ne-am intors prin golful Musura. Pe traseu am avut ocazia sa gustam din farmecul Deltei, si sa vedem cateva specimene din fauna ornitologica, adica pasari: pelicani, lebede, egrete, rate salbatice, etc. Dupa vreo 2-3 ore ne-am intors la mal si am mers din nou la restaurant sa mancam, bineinteles iar peste. S-a servit calcan, salau, sturioni preparate divers. Apoi am reusit sa vizitez cu Octavian si plaja trecand si pe la cimitirul international din Sulina (merita vazut). Reveniti in oras am iesit cu totii in parcul de joaca unde copiii au facut legea. Pe seara gazda ne-a pregatit si faimoasa ciorba de peste care a fost foarte buna. Ne-am culcat relativ devreme deoarece plecarea de a 2-a zi era cam matinala. Doar cursa de la ora 7 spre Tulcea mai avea locuri. Am luat catamaranul in ideea ca vom castiga aprox. o ora si am ajuns la 11 in Tulcea. Drumul a fost obositor deoarece a fost foarte aglomerat si cu copii mici va puteti inchipui cum este. In Tulcea ne-am recuperat masinile si ne-am luat ramas bun de la rudele mele, cam pe fuga dar urma un drum cam lung spre casa si ne grabeam. Am reusit sa facem si o mica deviere spre manastirea Celic Dere asezata intr-un loc foarte pitoresc. Dupa trecerea Dunarii cu bacul pe la Galati am mers intins si ne-am oprit sa mancam ceva tocmai la Hanul lui Conachi. Am ajuns cam obositi in Iasi pe la ora 21 si nu eram prea bucurosi. Ceea ce s-a dorit a fi un mic concediu relaxant a fost... cum a fost. Nici vremea nu pot spune ca a tinut cu noi dar asta este.
Pentru ca din cauza stresului am si uitat sa mai fac poze, o sa va arat doar cateva mostre facute de prietenii nostri.

Concluzia: cred ca nu se merita sa mergi in Delta doar pt. o zi si e de preferat sa nu fie in perioade din astea aglomerate.
O parere mult mai buna despre Delta gasiti aici. Poate data viitoare vom incerca sa stam si noi in Crisan.

Macin(ati) ... cu dor de inaltime

2009-04-28T03:31:00.000-07:00

Pana saptamana trecuta ultima mea iesire la munte a fost tocmai la sf. lunii martie cu Catalin, Ioana, Mihai si Irina, cand am mai prins cascada de gheata din Bicajel si chiar mai buna calitativ decat la tura anterioara. Atunci plecaseram din Iasi dar nu stiam sigur ce vom face asa ca ne-am luat echipament complet si la cat de multa zapada am gasit prin pereti, doar cascada ne-a putut oferi prilej de miscare si bucurie (vezi album Catalin).
Apoi a urmat o perioada cu cateva antrenamente la panou pana cand la un moment dat am inceput sa simt ca mi-am fortat cam tare un deget (nu zic care) si am hotarat sa fac o pauza mai lunga. Doar o scurta iesire la Bucium in timpul saptamanii trecute am reusit sa incropesc la indemnul lui Mihai.
In fine in weekend care a trecut am fost invitati de Catalin si Ioana in Muntii Macin (probabil cei mai inalti munti din Romania, candva...) si in special la o catarare lejera si frumoasa predominant cu asigurari mobile (asa cum imi place mie). Plecand cu Mihai din Iasi de sambata dimineata, am ajuns pe o vreme nu foarte buna caci ploua marunt si am parcat masina chiar la intrarea in Parcul Natural. Am alocat prima zi pentru "aclimatizarea" specifica muntilor inalti, facand o tura de recunoastere pe poteca "alpina" pana spre vf. Tutuiatu (467m). Pe alocuri mai iesea putin si soarele, apoi iar mai picura, si tot asa am mers prin padurea feerica cautand poteca de creasta pana am ajuns cu bine langa vf. Tutuiatu. Acolo am facut un popas la cariera 3M unde am incercat sa ne "incalzim" pe cateva trasee usoare de granit. Datorita ploii nu am fost in stare sa urc cap de coarda nici macar traseul de 4- din extrema stanga ci a trebuit sa instalez o mansa. Nici macar in mansa nu mi-a facut nici o placere sa ma lupt cu granitul ud si in final ne-am lasat pagubasi si ne-am intors spre locul de campare. Seara ne-am facut plinul cu alimentele energizante traditionale: slanina si carnati de casa cu ceapa si usturoi apoi vinul rosu si restul a fost poveste. Spre apus a inceput treptat sa apara soarele si ne-am mai uscat cat de cat. De lene nu am mai montat cortul si am dormit cu Mihai in masina. M-am trezit aproximativ la ora 7 probabil din obisnuita. Dupa o scurta repriza de gimnastica am inceput sa ecologizez zona de deseurile aruncate aiurea de grataristii care si-au petrecut sarbatorile la iarba verde. Intre timp a inceput sa iasa soarele si ziua de anunta minunata. Dupa un mic dejun frugal ne-am facut rucsacii cu echipamentul de catarat si am pornit pe valea Racova spre peretele cel mai inalt al vaii. Eu am mai avut ocazia sa catar aici un traseu, in 2003, cu Leslie Fuscko, in perioada Festivalului Alpin de la Galati. Nu a fost un traseu greu dar a fost unul asigurat integral cu mobile si ca secund am incercat sa invat cat mai multe. Accesul cel mai facil mi s-a parut a fi cel din poteca marcata si cam din dreptul Branei Mari se traverseaza spre firul vaii si se coboara pe langa perete pana la baza traseelor. Acolo ne-am impartit rapid in 2 echipe: Catalin cu Mihai si eu cu Ioana. Ei doi au ales un traseul Branelor pe spituri iar eu am ales sa facem un traseu pe mobile: Muchia Branelor/Hornul Prieteniei. Traseul are 3 lungimi si are avantajul ca nefiind foarte greu permite invatarea folosirii asigurarilor mobile. Mi-a placut sa ma simt liber si sa-mi aleg locul pe unde urc, nefiind deloc restrictionat de asigurari fixe. Dupa ce am ajuns mai greu dar cu bine in varf, deoarece Ioana abia invata sa recupereze astfel de asigurari (in special nucile ii punea ceva probleme la recuperat) am revenit la baza peretelui pentru a urca si traseul Diagonal. Prima lungime cred ca am luat-o cam mult spre stanga si astfel am mers din nou cu ajutorul asigurarilor mobile pana pe varful tancului unde am regrupat la un spit. A urmat o lungime relativ scurta cu un traverseu spre stanga si am folosit din nou frienduri si nuci. Urmatoarea lungime am facut-o mult in stanga si cred ca in premiera dar oricum usoara. A fost o lungime destul de riscanta caci stanca nu era curata ci acoperita cu multi licheni si zona era destul de friabila. Iesirea in Brana Mare am facut-o la cativa metri in stanga de intrarea in Hornul Prieteniei. Cum Ioana s-a chinuit destul de mult cu un friend pus de mine la limita si nu a reusit sa-l recupereze, a trebuit sa cobor eu in rapel si bineinteles ca si eu m-am chinuit sa-l scot fiind cat pe ce sa-l abandonez acolo. Pana la urma a iesit si la revenirea in Brana Mare am facut schimb intre echipe. Ioana a repetat ca secund Hornul Prieteniei iar eu filat de Catalin am intrat pe linia traseului Branelor si apoi am urmat oblic traseul Diagonal pana la fisura finala. Acolo din cauza unui piton batut (cam ciudat) intr-o fisura am fost indusi in eroare si am incercat sa iesim pe acea fisura desi nu era din traseul nostru. Dupa chinuri zadarnice de abordare la liber a acesteia (asigurare proasta si espadrila deloc tehnica), am revenit pe fisura din dreapta care intradevar era cea corecta de gradul 5+. Dupa iesire a venit si Catalin care si-a dat seama ca asa trebuia abordat si nu pe linia pe care s-a chinuit anterior si el cu Mihai. Apoi ne-am retras la masina unde am strans bagajele si am plecat spre casa destul de multumiti. Pe drum am avut destule momente in care ne-am impartasit impresiile si am mai hotarat ca e o zona foarte frumoasa care merita vizitata mai des, chiar daca ne da putin rau de inaltime. :)
Las in continuare cateva imagini sa vorbeasca...

Versiunea ilustrata a intregii ture din Macin a lui Catalin si Ioanei o puteti vedea aici.

La munte prin zapada

2009-02-17T06:45:00.000-08:00

Revin cu un weekend petrecut din nou la munte intr-un cadru de iarna deosebit de feeric. Povestea incepe asa: Catalin isi propusese initial sa mearga in Fagaras sa faca impreuna cu Vali un traseu in peretele Caltzunului, ulterior m-am alaturat si eu, apoi Vali a trebuit sa renunte din cauza proaspat-nascutei Ana (sa-i traiasca!) si ca un facut, a trebuit sa renunt si eu la o zi libera pentru probleme de servici.
Cum nu ne venea prea usor sa ramanem in oras am hotarat impreuna sa mergem totusi undeva la munte, desi se anunta un weekend destul de rece si cu ninsori.
Plecam de dimineata doar eu si Cata spre Cheile Bicazului, avand echipament complet si de stanca si de gheata. Ajungem fara probleme in chei pe la ora 9 si constatam la fata locului ca totul e acoperit cu un strat consistent de zapada proaspata. Amandorura ne era dor de catzarare. Dupa o scurta inspectie a zonelor ne decidem rapid sa intram in Fisura Artei si dupa ce ne luam tot echipamentul necesar (inclusiv coltari si 1 piolet) pornim hotarati spre baza traseului. Urcam pantele abrupte ale valcelului prin zapada proaspat asternuta si dupa cca. 3/4h ajungem la stanca. Cat ne echipam il indemn pe Catalin sa mearga primul, care bineinteles se incalta cu espadrilele, desi il avertizez ca va avea probleme pe zapada. La 10 porneste si dupa cativa pasi se vede nevoit sa se retraga si plec eu incaltat cu bocancii de iarna. Trec cu bine de pragurile incarcate cu zapada asigurandu-ma cu 2 friend-uri si curatand continuu zapada. Ulterior ma mai ajut de un friend la traverseul expus spre dreapta pe dupa un bolovan mare de stanca. Pun si un anou pe dupa alt colt de stanca si gata. Urmeaza un diedru destul de dificil si apoi inca cativa metri si ajung in sfarsit in regrupare. Vine si Catalin destul de greu caci ii inghetasera intre timp mainile. Urmeaza o lungime relativ sigura si fara probleme (zic eu) dar la fata locului totul de dovedeste a fi altfel, mai ales ca pe alocuri peretii erau umezi si chiar acoperiti cu un strat de gheata ce facea dificil ramonajul. Noroc ca e o lungime asigurata destul de des. Ne chinuim amandoi dar ajungem si in regruparea a 2-a. De acolo ma si gandesc ca in lungimea urmatoare ma asteapta ceva probleme la iesirea pe "valcelul" inierbat de sub bifurcatia de trasee. In fine pornesc si trec pasajele de horn surplombant unde ca si in lungimea anterioara trebuie sa ne tragem rucsacii dupa noi caci altfel ne incurca foarte tare. Ies pe primele praguri de iarba unde gasesc pitoane nesperate si apoi din nou cu ajutorul unui friend ma aburc peste o mica saritoare inierbata si acoperita cu zapada fara sa folosesc pioletul din rucsac. Regrupez apoi vine si Catalin cand deja incepe sa-mi fie frig. In timp ce-l filam in regrupare analizez situatia si consider ca cea mai buna varianta de continuare ramane prin fisura Artei si nu prin fisura Surducului intrucat aceasta are portiuni "cazute" care sunt acoperite de zapada din abundenta iar in "tub" si diaclaza totul avea sa fie relativ uscat.


Fisura Surducului	Fisura Artei

In schimb el, fiind de felul lui foarte optimist, e decis sa continue prin fisura Surducului dar din nou se inseala cand dupa cativa pasi constata ca nu poate continua fara riscuri mari de cadere direct in regrupare. Ne contram putin asupra continuarii, eu insistand sa mergem mai departe pe Fisura Artei iar el insistand pentru intoarcere, dar in final decidem impreuna ca sa incepem retragerea in rapel, timpul nepermitandu-ne sa continuam pe lumina decat inca cel mult 1h si jumatate. Era deja aproape ora 16. Aveam sa constatam cu ocazia aceasta ca rapelurile din fisura Artei nu sunt chiar asa de simple precum s-ar parea. Coborarile din lungimea a 3-a si a 2-a trebuind dirijate foarte bine altfel se ajunge la o distanta de aprox.10m dreapta fata de urmatoarea regrupare. Bineinteles ca sa fie tacamul complet dupa al 2-lea rapel se blocheaza corzile si dupa eforturi disperate de a le recupera ne vedem in situatia de a fi nevoiti sa urcam pe prusice sa vedem ce s-a intamplat. Nu este pentru prima data cand patesc asa, si culmea tot in peretele acesta. Asa ca ma duc eu si urc cu greu cei peste 30m pana la locul unde s-au blocat corzile si deja pe intuneric incep coborarea in rapel. Ultimul rapel il facem la lumina frontalelor si ajungem fara probleme la baza peretelui. Coborarea este putin mai delicata din cauza riscului de lunecare permanent dar reusim sa scapam fara cazaturi serioase. Jos la masina totul era in bezna desi era doar ora 19. Mergem direct la restaurant Floare de Colt unde mancam o ciorba de fasole cu afumatura si bem cate un ceai. La intoarecere in masina ne instalam ca si mancam bine si facem si un vin fiert. Hotaram sa dormim in masina deoarece temperatura afara era deja spre -6 grade si chiar ne-a fost bine. A doua zi o pornim ca si alta data spre Ceahlau cu gandul sa urcam dinspre Neagra spre Piatra Sura si apoi eventual pana la Dochia daca timpul ne permite. Muntele ne-a oferit un cadru numai bun de relaxare desi cei cativa km pe drumul forestier si pe alocuri prin zapada destul de mare mi-au fortat putin picioarele. Totul a fost minunat, am ajuns pana pe vf. Varatec de unde am admirat Turnul lui Butu si Ana si restul peisajului incantator. Mai departe am fi putut ajunge pana in Poiana Maicilor dar eram multumiti si cu atat. Daca acolo am ajuns in 3 ore, la intoarcere nu am facut nici macar 2 ore. A fost o zona destul de "salbatica" deoarece mai tot timpul am intretaiat urme se iepure, veverita, lup si chiar urs (ziceam eu, iar Catalin zicea ca-s de om). Vremea a fost numai buna cu temperaturi in jur de -2 grade iar cate putin si facut aparitia si soarele.

Este o zona care merita explorata mai mult, dupa cum arata si imaginile, si ne-am promis amandoi ca vom reveni.

40+

2009-02-06T05:46:00.000-08:00

Hehehe iata ca deja am pasit cu bine in deceniul al 4-lea, petrecerile s-au terminat si totul este ok. Ma simt bine, sunt sanatos, iubesc, creierul inca functioneaza normal, ma antrenez, imi este draga viata si vreau sa fiu fericit. Multi deja sunt invidiosi pe mine dar sper ca se vor simti si ei la fel de bine cand vor atinge aceasta varsta. Imi vine sa incep sa fac lucruri pe care nu le-am facut pana acum, de genul sa scriu o carte ori poezii sau sa iau lectii de pian. Cred ca voi incepe sa si citesc mai mult si sa ma intalnesc mai des cu prietenii. Simt in mine o energie pe care trebuie s-o valorific cat mai bine ("prietenii stiu de ce..."). ;)
Sunt totusi cateva lucruri care ma intristeaza putin si anume ca oricat de indiferenti am vrea sa fim fata de ce se intampla in jurul nostru si sa traim doar intr-o lume a noastra, efectele crizei care se face tot mai simtita ne determina sa depindem din ce in ce mai mult unii de altii si de lumea care ne inconjoara.
Alt lucru care ma ingrijoreaza este vestea recenta cum ca ar exista un regulament al Parcului National Cheile-Bicazului Hasmas ce reglementeaza cumva si activitatile de alpinism si escalada. Pentru toti cei interesati de practicarea unor astfel de activitati le recomand sa citeasca acest regulament pe site-ul Administratiei Parcului, in special punctul 2.10:

http://cheilebicazului-hasmas.ro/ro/regulament.php
Nu zic ca nu trebuie sa existe reguli dar ar fi pacat ca cei care au intentii bune si in ceea ce fac au grija de natura si de mediu sa fie afectati si sa le fie ingradite ori interzise activitatile. Deci dragi alpinisti si cataratori, haideti sa ne gandim mai bine la acest aspect si sa vedem ce putem face sa ne aparam drepturile si nu in ultimul rand sa constientizam cu ocazia asta mai bine importanta grijii fata de natura si de mediul in care ne desfasuram activitatile.
Avem o asociatie dar nu avem membri, suntem destui dar nu suntem uniti, vrem toti cam acelasi lucru dar o facem fiecare intr-un mod foarte diferit. Poate daca ne-am reuni fortele si mintile am gasi o solutie la astfel de probleme care vor incepe sa ne priveasca din ce in ce mai des.
Kobe spune ca a vorbit deja cu un reprezentant al Administratiei si astfel a aflat de acest regulament, de care nu stiam probabil niciunul dintre noi. A mai aflat de ex. ca este interzisa practicarea dry-tooling si a accesului la cascadele de gheata, stiati asta? Va convine?
Mie unuia nu, dar oricum regulile sunt reguli si trebuie respectate. Asa ca pana una alta aveti grija ce faceti astfel incat sa nu inrautatim situatia.

O saptamana minunata

2009-01-19T09:03:00.000-08:00

Cu toate ca nu v-ati astepta sa mai am timp sa ma antrenez, in special datorita varstei (inaintate ar zice unii), iata ca am reusit totusi sa petrec o saptamana uimitoare. Luni m-am antrenat la panoul de escalada din Dancu, unde desi nu mai fusesem de mai bine de 1 an, am reusit sa fac cate putin si sa nu ma simt chiar ultimul catarator. Apoi joi am facut o vizita la panoul de dry amenajat de Kobe la Stefan in pod. Toate bune si frumoase aici caci predominand mai mult forta decat tehnica (a nu se intelege ca nu e importanta) m-am descurcat destul de bine, fata de asteptari.
Saptamana s-a incheiat din punct de vedere sportiv cu un weekend dedicat in exclusivitate ghetzii.
Sambata impreuna cu Catalin, Mihai si Andrei ne-am dus sa cataram cascada din Bicajel, unde Catalin mai fusese cu o saptamana inainte si totul era ok. Am ajuns cu bine si dupa marsul de apropiere de cca. 1/2 h am poposit la baza cascadei din amonte. Mihai si Andrei fiind prima data acolo erau incantati si totodata impresionati de maretia cascadei. Catalin a montat destul de greu o mansa si apoi am inceput sa urcam cate unul filat de perechea lui (eu cu Mihai si Catalin cu Andrei). Gheatza era destul de buna dar desi temperatura era de -5 grade totusi in partea centrala a cascadei curgea cam multa apa. Am abordat primul cascada alegand o ruta putin pe centru-dreapta. Nu avea rost sa ma chinui sa urc cap de coarda, desi aveam pitoane de gheata, intrucat nu ma simteam in forma pentru o astfel de abordare. Am urcat cu pioletii fara dragoane si am simtit oboseala de rigoare in special in portiunea verticala a cascadei. Pe rand ne-am schimbat astfel incat fiecare a incercat macar de 3 ori. Eu am incercat sa leg ulterior si cate 2 respectiv 3 urcari consecutive fapt ce mi-a reusit dar efortul a fost resimtit pe masura. Spre final am testat si alte variante respectiv prin extrema stanga si apoi in extrema dreapta unde exista o portiune asemanatoare unui turture (poate si putin peste 90 grade) si care m-a stors de vlaga. Cred ca in acel pasaj gradul depaseste nivelul 4+ si tinde spre 5, dar poate ma insel. Ce mi-a placut a fost ca la nici o tura nu m-am lasat in coarda si nici nu am cazut deloc deci m-am bazat doar pe fortele proprii.
Catalin fiind obosit de la sedinta de dry de cu 2 zile inainte nu a fortat prea tare.
Andrei a reusit cred spre final o parcurgere fara odihna in coarda iar Mihai a reusit sa ajunga sus dupa o perioada buna de odihna in coarda. Bravo lor si cred ca le-a placut intrucat am simtit ca i-a prins microbul.
Intoarcerea prin peisajul mirific de iarna ne-a readus o usoara stare de relaxare si buna dispozitie ce a continuat si pe drumul spre casa.
Cateva secvente ale evolutiei mele le puteti vedea in pozele urmatoare:

Daca sambata a fost dedicata ghetzii in plan vertical, dumineca am testat gheatza si in plan orizontal, si anume pe patinoar, unde impreuna cu Daria am reusit ca timp de 1 ora sa nu cad deloc si asta fara sa fiu legat in coarda :))
Asadar a fost o saptamana cum rar am mai avut si cum cu greu indraznesc sa ma gandesc ca as mai putea avea. Poate odata cu varsta voi reusi sa fac ce nu am facut in "tinerete" desi pot spune ca acum ma simt din ce in ce mai tanar... Urmeaza totusi saptamana cea mai grea!

Vine, vine, se apropie...

2009-01-08T05:09:00.000-08:00

"La Multi Ani" tuturor.
Vine anul nou? Anul nou deja a inceput si sper sa fie cat mai bun si mai plin de realizari pe toate planurile.
Vine criza? Criza cea mare inca nu a sosit, abia prin martie se anunta in toata splendoarea ei. La unii totusi criza/crizele au inceput de mai demult (prietenii stiu de ce... ) si nu e de glumit :)
Vine Muntele la Mahomed? Tare bine ar fi caci de multe ori invers e mult mai greu. Dar ca sa nu stam chiar degeaba pana se va intampla asta unii din noi am inceput sa ne miscam. Miscarea se traduce la fiecare fie prin antrenamente, fie prin catarare la munte pe trasee de dry sau gheata ori clasice, fie prin ture de iarna samd. Prima mea miscare a fost dumineca trecuta la poligoanele de la Bucium, unde nu mai fusesem cred ca de prin octombrie, si unde impreuna cu Catalin, Mihai si Adi ne-am propus sa ne simtim bine dar sa ne si antrenam putin. Eu am sugerat sa ne incercam fortele cu Arcada Mare. Toti eram ca dupa "sarbautori", deci intr-o forma destul de ... Dupa putina incalzire cu Veverita (un mic traseu) dar si cu Vita Romaneasca (o mica sticla) am inceput sa ne grabim caci urma sa-l parcurgem in 2 echipe, ceea ce avea sa dureze. Catalin a batut un piton la capatul din stanga al traseului, unde este de fapt inceputul, deoarece primul piton este oarecum greu de atins si se si misca destul de tare. Eu am mai facut acest traseu de mai multe ori (bineinteles in maniera artificiala caci la liber este cotat doar 9-), in majoritate cap dar si secund si chiar si solo autoasigurat, si deasemenea in ambele sensuri. Astfel, folosindu-mi experienta acumulata, am decis ca pentru o optimizare a miscarilor ar fi mai bine sa-l incep din dreapta. In primul rand pt. ca in sensul acesta (spre stanga) linia pitoanelor urmeaza o usoara linie ascendenta si in al doilea rand ca raman la sfarsit miscarile pe cliff-uri care pot fi destul de obositoare atat psihic cat si fizic. Asadar l-am facut fara sa ma resimt prea tare fata de cum ma asteptam iar dupa mine a venit ca secund Mihai, pentru prima data in acest traseu. A facut fata cu brio iar pentru el a fost o experienta buna mai ales ca a invatat si folosirea prusicelor si a cliff-urilor. A urmat echipa Catalin cu Adi, Catalin pornind aproape imediat in urma lui Mihai, avand deja buclele puse in pitoane. Din pacate Adi a avut un mic esec la pornire din cauza unei miscari destul de intinse si pentru a nu forta a renuntat. L-am inlocuit eu ca secund pentru a termina cat mai repede caci ziua e scurta iarna. In final Catalin si-a recuperat si pitonul batut si totul a fost bine. Din ce am simtit eu pana acum in acest traseu pot afirma ca in ansamblu acesta nu este deloc mai prejos decat inlantuirea celor 2 tavane din traseul Tavanelor din Gatul Iadului, ba chiar consider ca efortul fizic este putin mai intens aici. O cotatie a gradului de artificial ar fi dupa parerea mea A1+. Il recomand ca antrenament pentru stilul artificial mai dur dar atentie caci traseul Arcada Mare este in ultima vreme tot mai mult incercat si parcurs de cataratorii ieseni la liber deci trebuie avut grija ca prin folosirea cliff-urilor sa nu se strice anumite prize esentiale. O alternativa buna ar fi montarea a 2-3 spituri in zonele compacte care nu au protectie si astfel nu se altereaza prize fata de baterea unor pitoane care inevitabil pot afecta prizele existente.
Traseul are aprox. 20m, este destul de solicitant si necesita cam 15 bucle expres si 2 scarite dotate cu carlige cliff (de preferat mai mari). Pentru mine a durat pana acum in medie cam 1/2 ora. Deasemenea se recomanda detinerea a 2 bucle prusik care vor folosi pentru revenirea pe linia traseului in caz de cadere a capului sau secundului, bucle pe care bineinteles e bine sa stiti sa le si folositi. Deasemenea ajuta foarte mult in minimizarea efortului folosirea hamului impreuna cu vesta.
Cum nu a facut nimeni poze data asta imi permit sa atasez cateva imagini primite de la o parcurgere a traseului in toamna anului 2004.

Aha, si ca sa nu uit, vine totusi ceva. Vine Ziua Mea! Si nu e ca oricare alta. E tocmai cea de la 40 ani. Sper sa ne adunam cu ocazia asta cat mai multi la o mica bauta. Asta inainte de a se agrava si la mine "criza"... :))
Deci va invit pe toti caci fac eu cinste!

Din ciclul: Iarna nu-i ca vara

2008-12-15T11:30:00.000-08:00

Fiind abia intors dintr-o noua incursiune in Bicaz, unde impreuna cu Catalin (cu cine altcineva dealtfel...) ne-am testat din nou calitatile de catzaratori in conditii de iarna (destul de blanda), nu voi mai lasa ca de obicei sa se raceasca informatiile ci vi le prezint cat mai proaspete.
Desi planul de plecare fusese incropit inca de vineri, totusi "inaintarea cererii si aprobarea finala" s-au obtinut relativ tarziu de la autoritatile locale (n.n. Clau), dar suficient totusi cat sa-l mai pot anunta pe Catalin, sambata pe la ora 23:22 ca putem merge a doua zi in Chei. Bineinteles ca pt. el nu era nimic nou, avand in vedere ca ceva similar s-a mai petrecut prin aprilie 2005, daca nu ma inseala memoria, cand intr-o dumineca pe la ora 1:00 ii trimisesem un SMS cu textul: "Salut, mergem in chei? Plecarea la 4:30" si el, care inca nu dormea, imi raspunse: "OK". Tot OK a fost si acum.
Pe la 5:00 l-am luat din fata blocului iar pe la 8:00 poposim in Gatul Iadului pe o vreme relativ inchisa, cu plafon de nori coborat, -3 grade si zapada nu foarte multa. Traseul ales, avand in vedere ca vroiam amandoi sa ne intoarcem cat mai repede in Iasi, a fost Independentei, care are atat accesul foarte facil si retragerea deasemenea. Linia traseului fiind foarte sinuoasa ofera o bogata paleta de incercari: fisuri cu multi pasi de liber impusi, tavan, traversee expuse atat de liber cat si de artificial, hornuri etc. Vara acest traseu este deosebit de placut si frumos, iar eu l-am mai parcurs pana acum de inca 6 ori. Dar iarna... e cu totul alta poveste. Si cu adevarat e o mare diferenta. Inca de la primele minute petrecute pe langa masina, fie mancand cate ceva fie pregatind bagajul, degetele inghetau numai prin simpla expunere la frigul de afara. Ce sa mai zic de contactul cu stanca rece, cu zapada. Noi doi deja aveam la activ o incercare de acest gen din noiembrie 2005, cand pe o temperatura mult mai blanda dar cu destula zapada depusa pe pragurile de iarba, nu am reusit sa terminam traseul impreuna cu Ionut, si ne-am retras de dupa jumatatea ultimei lungimi de coarda din cauza apropierii noptii.
In fine la ora 9:10 suntem la baza traseului, echipati si gata de pornire. Plec cap pe prima lungime care din start imi arata cat de serioasa este treaba prin alunecarea espadrilei chiar din prima priza de picior. Avand in vedere ca prima asigurare este undeva la vreo 5-6m incep sa ma gandesc ca nu e de glumit si trebuie sa gasesc o solutie sa evit vreo cadere neprevazuta pana acolo. Dupa ridicarea cu mare grija pe niste prize mai sigure socotesc ca un friend ar fi foarte bine venit. Deasemenea la vreun metru si jumatate mai sus, merge si o nuca. Incep sa capat incredere si in sfarsit vine primul spit. Apoi totul revine oarecum la normal. Ajung curand sub tavan. Stanca pana aici a fost destul de uscata dar pe unele portiuni unde fusese umezita se formase o pelicula de gheata. Destul cat sa puna probleme. Ma angajez in trecerea tavanului si din fericire prizele de mana sunt bune la iesire dar, din nou, cand sunt uscate. Pe una din ele simt gheata si din cauza asta stau cam mult acolo, noroc ca stau intr-o pozitie de intepenire, cu spatele si picioarele ramonand in opozitie. Pana la urma imi iau inima in dinti si acrosez pragul cu calcaiul apoi ma trag putin si apuc mai sus prizele salvatoare si ies cu bine. Rasuflu cu adevarat usurat, caci nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla daca din nefericire imi luneca vreo mana sau piciorul. Mai sus trec fata de deasupra pragului cu ajutorul scaritei. Regrupez langa primul copac mai solid si deja stau in zapada iar espadrilele sunt ude. Urmatoarea lungime ii revine lui Catalin si porneste pe o fisura destul de serioasa cu un mic pas impus dar pe care il trece cu bine. Bineinteles Catalin isi uitase scaritele acasa si a trebuit sa le impartim pe ale mele, deci fiecare descurcandu-se cu cate una. Pana la portiunea orizontala a lungimii totul decurge bine iar de acolo sunt cateva miscari care impun atentie deosebita deoarece pragurile de picior "cazute" sunt cam nesigure in conditiile date. Regrupeaza pe un prag relativ larg cu iarba si zapada. De acolo incepe "distractia" avand in vedere ca urmeaza lungimea cea mai usoara si implicit cea mai putin asigurata. Traverseul spre dreapta necesita la un moment dat folosirea din nou a unor praguri de picior foarte... nesigure. Un cliff isi face si el datoria la un moment dat si ajung sub fisura frumoasa de aprox. 15m ce duce in regrupare. Din pacate e usurica vara si ca atare la fel, e destul de slab asigurata. Neincrederea in prizele de picior, multe din ele fiind de aderenta, si neincrederea in fortele proprii, eu nemaifiind aproape deloc antrenat, ma fac sa pierd destul de mult timp pe portiunea initiala a fisurii unde ma ajut la inaintare si asigurare de 2 frienduri. Ulterior ies cu bine in regrupare si apoi vine si Catalin care nu-si mai simtea degetele de inghetate ce erau. Norocul lui e ca urmatoarea lungime, fiind un traverseu aproape orizontal, se abordeaza in stil artificial folosind scarita si selb-ul. Mie mi s-a parut a fi lungimea cea mai "sigura" din tot traseul, desi vara este cea mai solicitanta si obositoare. Iesirea in regrupare din nou impune atentie deosebita caci pragurile pot fi umede si asigurarile indepartate. Ultima lungime imi revine din nou mie si la un moment dat chiar ma gandeam s-o impart in doua bucati din cauza ca e foarte intinsa iar comunicarea are de suferit si deasemenea probabil imi faceam probleme din cauza iesirii. A ramas ca voi vedea la fata locului si voi decide cum sa procedez. Incep destul de timid pe o fisura clara de aprox. 20m care se abordeaza in stilul bavareza (opozitie) dar din nou din cauza unor prize de picior umede imi fac scenarii negative in minte si pierd destul de mult timp. Pana la urma ajung la inceputul traversarii spre dreapta de unde o portiune de cativa metri se merge relativ sigur din piton in piton chiar daca uneori cu miscari mai intinse. Ajung la pragul larg cu un copac solid pe el, unde urma sa incropesc o regrupare. Ma uit la bucata ce urmeaza si imi zic sa fac totusi o incercare. Traversarea orizontala la drepta nu are nici o asiguare pe cca. 5-6m dar, desi este prezenta ceva zapada, trec cu atentie si ajung cu bine la primul piton. Urmeaza din nou cativa pasi impusi, unde ma ajut de un friend si ajung in sfarit la hornul final unde evident zapada trona prizele de la iesire. Folosesc din plin pioletul lui Catalin, o asigurare firava la o radacina cat degetul meu gros si ma ridic cu bine in saua larga si adapostita. Pentru mine chinul a luat sfarsit. Ma asigur, schimb espadrilele pline de zapada si il asigur si pe Catalin care vine din nou cu mainile bocna dupa ce a inghetat in regrupare filandu-ma pe mine. Dupa mai putin de 6 ore suntem amandoi la finalul traseului, bucurosi dar destul de chinuiti caci de ce sa nu recunoastem, iarna, catzararea nu mai este o placere ci mai mult un chin, atat fizic cat si psihic in primul rand. De ce o facem oare? Din pacate nu cred ca pot sa va dau un raspuns.Nu ne permitem sa zabovim prea mult la filosofat caci urmeaza coborarea si nu e deloc prietenoasa cu cantitatea de zapada asternuta. Urmam poteca clasica dar la un moment dat evitam sa ne angajam pe un valcel abrupt care si vara impune foarte multa atentie si tatonam o fentare prin stanga cu gandul sa ne angajam intr-un rapel chiar deasupra pesterii. Coboram o bucata de vreo 20m si ajungem pe un alt prag mai larg, presupunem noi, deasupra gurii pesterii. Montam un nou rapel la un copac mai solid si trebuie sa curatam inainte putin zona de crengile unui brad cazut dea curmezisul. Pornesc primul in rapel si dupa cativa metri de coborare observ ca suntem mult in laterala pesterii si ajung in final la capatul valcelului pamantos ce coboara de la baza acesteia. Epopeea s-a sfarsit, vine si Catalin iar la ora 16 fix suntem la masina gata de drum. Planul nostru s-a realizat. Suntem obositi dar totusi multumiti. Oricum drumul spre casa ne mai pune ceva probleme intre Roman si Piatra Neamt unde se mergea foarte greu din cauza unui strat mai mult imaginar de polei. Oricum Catalin isi vede visul de a ajunge la timp la concertul cu Andries iar eu sanatos la familia mea acasa. Totusi prin Chei am observat ca e pustiu ca de obicei, doar Kobe isi mai cauta si el de lucru cu Ciprian, la dry-tooling prin Bicajel.
Traseul are 5 lungimi (22, 35, 30, 25 si 50m), este cotat 5A (eu as zice mai degraba 5B) si TD/TD+ cu pasi liber impusi de maxim 6 si A1 de artificial.
Concluzii, doar una: Iarna totusi nu-i ca vara. Aveti mare grija!

Weekend de vis la munte

2008-12-12T05:08:00.000-08:00

Dorindu-ne de multa vreme o iesire, am plecat sambata 29.11.08 pe la ora 5:30 impreuna doar cu Catalin spre Cheile Bicazului sa prindem si noi o tura de iarna in Bicaz. Eu eram dupa un drum dus-intors la Botosani si o noapte cam nedormita. Vremea se anunta destul de rece iar in Chei zapada era inca din saptamana anterioara. Pe drum am pierdut ceva timp pentru a reusi sa schimb undeva cauciucurile de iarna la masina. In chei am ajuns dupa ora 11 deci planul nostru de a incerca un traseu mai lung nu putea fi aplicat si ne indreptam spre Creasta Estica din Piatra Altarului sau Turnul Bardosului. Conditiile au fost de iarna, cu zapada destula, in special in portiunea primelor lungimi si in ultima lungime iar temperaturile au fost negative cam -4 grade. Ne echipam si pornim voiosi, cu chef "de lupta". Pe la ora 12:40 suntem in creasta la baza primei lungimi. Trebuie sa ne miscam repede caci ziua e scurta. Bineinteles ca ma arunc eu primul in lupta si... fiind stanca putin umeda pe alocuri iar eu incaltat cu bocancii de iarna sunt nevoit sa fac indelungi manevre cu scarita agatata intr-un cliff pana reusesc sa trec primul pas, dealtfel nu foarte greu in conditii de vara. Problema era ca la o cadere dadeam peste un prag de sub mine si apoi cu siguranta ajungeam inapoi in punctul de plecare, caci singurul piton asigurat era pozitionat destul de jos. In fine urmeaza pasi mai usori la inaintare iar odata cu atingerea crestei dau si de zapada. Regrupez la intinderea corzii intr-o mica sea. Continua Catalin urmatoarea lungime care are si ea ceva pasi mai expusi in conditiile de iarna existente dar ii rezolva cu bine si regrupeaza din nou in creasta la niste frienduri si nuci, desi cand ajung si eu langa el ii indic la 2 metri mai incolo regruparea cu 2 pitoane. Vine iar randul meu si fac ultima lungime de creasta pr.zisa trecand prin punctul de unde vine si varianta de pe fatza din stanga si apoi ajunge langa primul umar al Pietrei Altarului. De aici incepe o lungime scurta (cca.20-25m) verticala cu pitoane multe. Verific cu Catalin daca imi ajunge coarda, numar buclele expres ramase si continui si pe aceasta lungime care impune cu brio folosirea scaritelor. Ies cu bine pe zapada de pe pragul larg de sus si trag puternic de coarda ca sa ajung pana in regrupare, coarda fiind intinsa la maxim. Pana acum nu ne-am auzit din regrupari dar am mers din instinct. Lui Catalin ii vine randul (cum de fapt am si planificat de la pornire) in lungimea cea mai tehnica, el fiind dotat si cu espadrile iar eu nu, si urca dezinvolt spre "biscuite" pe care-l trece usor si apoi pe pragurile expuse si pline de zapada (cu ceva riscuri) pana in regrupare. Cand vine si randul meu ma chinui cu bocancii dar reusesc folosind din nou scaritele si chiar abia reusesc sa recuperez una din cauza corzii care ma tragea puternic si chiar ma gatuia cand ma aplecam dupa scarita. In fine ajung in regrupare si pe urmatoarea lungime nu plec inainte de a lua pioletul de la Catalin si pe care-l folosesc din plin. Iesirea din hornul final pune ceva probleme fiind umed dar totusi ma ajut de piolet si ies cu bine pe pragurile finale unde zapada e din nou abundenta dar reusesc sa ajung in sfarsit pe varf. Vine si Catalin inca pe lumina si ceasul e 16:30 deci in total am facut mai putin de 4 ore. Incepe coborarea din 3 rapeluri prelungite pana in poteca deoarece brana de la coborare nu ofera siguranta in conditiile date. Suntem la masina exact cand intunericul a pus stapanire pe tot.
Plecam multumiti spre Lacu Rosu unde planuim sa innoptam pe prispa cabanei Bradutz de langa complexul Raza Soarelui. Desi avem si un cort in dotare consideram ca e mai comod asa. Ne pregatim mancarea si mancam pe langa masina. O sticlutza de afinata facuta de Clau ne incalzeste spiritele si pofta de mancare. Dupa ce terminam mergem pe jos intr-o plimbare pana la restaurantul Floare de Colt unde mai mancam si cate o ciorba de fasole cu afumatura si ardei iute. Mama ce bine a prins. Urmeaza o noapte lunga in "aer liber" asa ca ne hidratam cat putem de bine si cu o bere dar pe care nu reusim s-o terminam nici macar in doi. Ne retragem in saci pe la ora 21 iar afara nu sunt decat -4 grade. Zapada incepe sa inghetze la suprafata. Stabilim pentru a doua zi ca sa facem traseul Armata din Gatul Iadului dar doar daca ne simtim bine la trezire. Eu cred ca am adormit foarte repede caci eram destul de obosit dupa noaptea anterioara nedormita. Spre dimineata pe la ora 4 incep sa ma foiesc, semn ca sunt satul de somn dar cum trezirea fusese stabilita la ora 6 mai atzipesc cate putin. La ora 6 ne ridicam din saci si ne dezmortzim. Strangem totul si hotaram sa mergem in Ceahlau deoarece ziua fiind foarte scurta nu vrem sa riscam sa ne prinda noaptea in perete, mai ales in conditii de iarna. Ajunsi in Gatul Iadului ne multumim in gand pentru alegerea facuta caci batea un vant taios care ne ingheta si inima. Dupa rasaritul soarelui suntem deja la poalele Olimpului Moldovei, linga cabana Izvorul Muntelui. Ne pregatim echipamentul si mancam din nou cu niste caini pofticiosi aciuati pe langa noi. Pornim la drum pe traseul prin Poiana Maicilor, spre Cabana Dochia. Inca din padure zapada isi face simtita prezenta dar nu in cantitate mare. In poiana ne relaxam si facem cateva poze. Vremea este superba si soarele straluceste fara nici un nor. De acolo traseul este mai spectaculos, cu vedere catre abrupturile Ocolasului Mic si cu marea de nori intinsa peste lacul Bicaz. Inainte de intrarea in platoul Ocolasului Mic trecem pe langa Claile lui Miron foarte impozante si cu potential de catzarare. In platou ne intalnim cu un grup mare de Turistori si apoi continuam spre Dochia. Dupa cca. 3 ore de la plecare poposim in sala de mese a cabanei unde ne intalnim cu Costel si Irina. Comandam cate un ceai si cate o ciorba de legume. Ulterior vine si Forest cu prietena lui si mai stam putin de vorba. In final ne ridicam si plecam spre Vf.Toaca (1900m) unde speram sa prindem un tur fain de orizont. Pe platou ne bate putin vantul dar rezistam cu bine. Pana pe varf mai intalnim lume, semn ca Ceahlaul e vizitat in weekendul acesta. De pe varful Toaca, unde ajungem fara prea mare efort, reusesc sa observ cu foarte mare atentie, folosind si binoclul lui Catalin, creasta zimtata a muntilor Fagaras. Dupa cateva minute de admirat zarile si peisajul superb ne intoarcem caci mai avem de coborat pana la masina. Aleg sa coboram pe traseul Lutul Rosu caci pe Jgheabul cu Hotare am coborat in tura din martie. Pe drum admiram Detunatele, Camera Patrata iar Catalin nu reuseste sa gaseasca intrarea in Avenul din Detunate. Ulterior gasesc un telefon mobil sunand in zapada iar Catalin se capatuieste cu o mica intindere sau ruptura musculara. Din cauza asta coboram mai greoi dar ajungem exact odata cu intunericul la masina. Predam telefonul la Administratia Parcului si dupa ce ne dezechipam si mancam putin plecam linistiti si fericiti (partial cel putin) spre casa. A fost un weekend de vis caci a avut de toate: si catzarare (in conditii destul de dificile) si bivuac in aer liber si plimbare pe munte intr-un cadru atat de feeric si placut cum e Ceahlaul. Sunt foarte multumit caci in ultimii ani nu prea am avut ocazia sa mai merg la munte in plimbare, din cauza aviditatii de catzarare. Dar nu vreau sa uit o vorba si v-o reamintesc si voua: "Sa nu tradatzi muntele pentru o stanca!"

Atentie la rapeluri!

2008-11-25T12:42:00.001-08:00

Recent am citit pe un forum despre un accident mortal petrecut la o simpla retragere. Dupa toate discutiile purtate acolo am inteles urmatoarele: doi foarte tineri cataratori (aveau doar 18 ani), se pare cu destula experienta, au facut imprudenta de a se retrage din perete folosind ca punct de ancorare doar o bucata veche si uzata de chinga ce consolida asigurarile fixe din perete. Aceasta a cedat (s-a rupt) iar cei doi au cazut de la o inaltime de cca. 20m si au murit, cel mai probabil din cauza impactului. Culmea este faptul ca se pare ca unul din ei era autoasigurat in acea chinga si il asigura la coborare pe celalalt. De ce oare nu s-o fi autoasigurat el direct in piton/spit? Greu de spus.
Asadar luati aminte si fiti cu mare bagare de seama cand sunteti nevoiti sa faceti astfel de retrageri din perete sa NU va bazati complet pe:
a) un singur punct fix de asigurare (fie el si spit) - consolidati-l daca se poate cu macar inca un punct de asigurare fixa sau mobila;
b) bucati de cordelina/chinga lasate in asigurari - taiati-le si folositi propriile bucati de cordelina sau chinga in care sa puteti avea incredere;
Din nou, mare pacat ca "unii trebuie sa cada ca altii sa invete"...