Ieseala anuala din Costila - 2010

Dupa o lunga perioada petrecuta pe la concerte prin Bucuresti, la mijlocul lunii iulie, Catalin Cretu a insistat asiduu sa mergem in Costila pentru cateva zile si nemaigasind alti amatori am plecat doar noi doi. Planul era sa facem in special traseul Sperantei si in rest ce vom mai putea si noi. Dupa o noapte lunga de mers cu masina, ajungem sambata dimineata in Busteni dupa ora 9 si inainte de 11 poposim la refugiu.
Acolo ne pregatim rucsacii cu echipamentul de catarat si dupa ce mancam putin plecam spre peretele Vulturilor intentionand sa urcam Fisura Mult Dorita. Ajungem pe drumul spre Brana Aeriana pana in dreptul Branei Suspendate si traversam valcelul pietros spre baza traseului.


Ajunsi la baza admiram peretele si marele tavan "mult-dorit" apoi ne echipam si incep eu prima lungime. Desi ma poticnesc inca de la primii pasi trec pana la urma cu ajutorul lui Catalin si mai departe prind curaj si urc pe rand fisuri, fetze, mici surplombe si muchii alternand cu Catalin pana in lungimea a 4-a cu tavanul care ii revine lui. In timp ce el se lupta de zor cu fisura ce era umeda pe alocuri eu ma uit in spate si vad niste nori negri si fulgere apropiindu-se cu viteza.
Il avertizez ca vine furtuna si poate ar fi mai bine sa ramanem sub surplomba pana trece dar el zice ca nu se mai intoarce nici in ruptul capului si trece tavanul iesind rapid dupa vreo 10-15 m in regrupare. Eu vin cat pot de repede si chiar nu-mi mai amintesc cum am reusit sa trec pasajele destul de dificile dar important este ca am ajuns in regrupare caci deja incepuse ploaia. Norocul meu ca ultima lungime este mai usoara si dupa ce trec cativa pasi ies cu bine in creasta undeva sub niste jnepeni.
Catalin cauta intrarea in Brana Aeriana si ne grabim ca sa trecem dar cu atentie sporita. La capatul branei propriu-zise hotaram ca cel mai bine ar fi sa coboram valcelul in rapel si astfel am evitat sa ne riscam pe cateva pasaje destul de expuse. Intr-un final ploaia se opreste si ajungem uzi fleasca la refugiu dar multumiti.






Acolo intalnim lume multa printre care si neobositul Titus, unii care s-au catarat pe langa refugiu, altii prin Tancul Mic si altii care ajung mai tarziu tot din Peretele Policandrului. Ne schimbam si mancam apoi mai stam si ascultam lumea ce mai povesteste. Spre seara ne bagam in saci si cred ca am adormit destul de repede fiind obositi dupa o noapte nedormita.
Planul pentru ziua urmatoare ni l-am schimbat avand in vedere ca prognozele anuntau aceeasi ploaie pe la orele dupa-amiezii. Renuntam la traseul Sperantei si intr-un sfarsit ne hotaram sa facem Poseidon din peretele Costilei.
Aveam o schita sumara a traseului si stiam ca e unul dintre ultimele trasee din acest perete fiind si deosebit de frumos. Urcam de dimineata pe valea Costilei si unele saritori le ocolim pe fetzele innierbate din stanga. Revenim mai sus pe firul vaii si trecem succesiv pe la baza majoritatii traseelor. La un moment dat se observa o brana subtire de iarba ce traverseaza spre dreapta si Catalin spune ca pe acolo trebuie s-o luam.
Ne legam in coarda si trecem brana cu asigurare la vreo 3 pitoane apoi poposim pe un promontoriu larg de unde incepe traseul nostru. Prima lungime ii revine lui Catalin si este o fisura subtire continua pana aproape in regrupare, nu foarte dificila. Reusesc ca secund sa trec la liber fara efort prea mare. Lungimea a 2-a incepe oblic spre stanga apoi trece o burta si mai sus traverseaza spre dreapta pana la un fel de diedru inchis in partea de sus de o surplomba.
Pana acolo nu sunt probleme si apoi trec surplomba care e asigurata cu vreo 3 pitoane dar toate se misca si am ceva emotii dar imediat dupa la dreapta e regruparea. Urmeaza Catalin pe cativa metri si sus si apoi traverseaza pe o brana mai innierbata oblic spre stanga vreo 10m apoi din nou oblic spre dreapta cam tot atat pana in regrupare. De acolo traversez eu pe iarba cativa metri pana in dreptul unui fisuri/diedru in sus. Urc pe fatza din stanga si ulterior revin in fisura, pitoane putine. Mai sus fisura se orienteaza putin oblic spre stanga si alternativ pe cateva praguri pana in regrupare.
Urmatoarea lungime continua pe niste praguri apoi fisura devina verticala si urmeaza pasul traseului unde Catalin trece cu emotii asigurand un anou dupa o teava cu inelul rupt. Mai sus fisura devine putin surplombanta si ajunge in regrupare. Cand vine randul meu ma chinui cu folos si reusesc la liber. Ultima lungime pleaca in sus cativa metri si apoi traverseaza la dreapta pe sub un tavan mare pana la jnepenii din creasta.
Iesim bucurosi sus si pe o vreme buna urcam spre Brana Mare a Costilei trecand pe langa multe flori de colti si chiar capre negre. Facem la dreapta si apoi coboram pe valea Scorusilor si apoi pe valea Galbinele. In timp ce coboram ne prinde o ploaie scurta dar nu foarte intensa. Dupa un rapel scurt la o saritoare intram pe firul secundar si in scurt timp ajungem la refugiu.










La refugiu nu mai e nimeni deja si petrecem seara singuri. Mancam, bem niste vin rosu si mai facem planuri.
Pentru ultima zi ne dorim un traseu mai scurt si nu foarte departe deci alegem Cezar Vargulescu despre care aflam ca a fost reechipat. Luam o schita din refugiu si pornim din nou pe drumul deja cunoscut de pe valea Costilei. Traseul incepe imediat dupa intrarea in Balcoane.
Din firul vaii pana la baza traseului, marcat vizibil cu vopsea alba, trebuie urcate niste praguri innierbate destul de expuse care nu sunt deloc asigurate si care imi toaca nervii la culme. Cand mai vad si fisura umeda si neprietenoasa, cu prima asigurare destul de sus, pe loc imi trece tot cheful de traseu. Noroc de Catalin care isi ia inima in dinti si pleaca primul si trece pasul.
Fisura urca oblic stanga si apoi direct in sus. Dupa ce trece de cateva asigurari parca incep sa-mi revin iar cand imi vine randul ca secund o trec la liber. Lungimea a doua urca direct in sus pe fisura si apoi traverseaza stanga cativa metri pana la o fisura paralela pe care se urca in sus si dupa inca cativa metri revine la verticala regruparii anterioare.
De acolo se merge din nou oblic stanga pana se trece o mica surplomba dupa care se ajunge pe un prag si de acolo devine usor pana mai sus in regruparea comuna cu iesirea din traseul Balcoane. Caut o cale de iesire spre creasta si ajung pe un loc mai larg de unde coboram cativa metri spre punctul de rapel din creasta Costila-Galbenele.
Un rapel de 50m ne duce in valea Galbinele pe fetzele innierbate de unde coboram cu atentie si ajungem la un valcel destul de abrut pe care mai gasim 3 puncte de rapel pana ajungem in poteca ce vine din valea Galbinele.





Ajungem inapoi la refugiu la amiaza si dupa ce strangem rapid bagajele reusim o coborare record in aproximativ 3 sferturi de ora. Prin padure ne prinde iarasi o ploaie scurta dar deja nu ne mai pasa.
In drumul spre casa ne oprim undeva pe valea Timisului sa ne racorim si chiar mancam ce ne-a mai ramas. Drumul spre casa nu e scurt dar ajungem inainte de ora 10 si reusim astfel sa ne refacem pentru ziua urmatoare.
Cam asta a fost "Marea Ieseala" anuala din Costila pe 2010. Eu zic ca a fost vreme buna, am facut trasee noi si frumoase si ne-am propus sa mai revenim prin toamna.

Parisul, "Tara viselor", vazuta prin ochi de copil

Despre Paris s-au scris si s-au spus foarte multe dar din perspectiva unui ochi de copil lucrurile sunt simple: un loc minunat cu multe locuri interesante si un taram de vis. Claudia visa de demult sa ajunga la Paris iar acest vis i l-a imprumutat si Dariei. "Tara viselor" cum ii spunea ea a devenit in sfarsit reala.
In perioada 19-23 iunie am avut ocazia sa fac o scurta vizita cu avionul la Paris impreuna cu familia. Atat Daria cat si Claudia au fost foarte incantate.
Scopul principal a fost sa o ducem pe Daria la Disnayland unde am petrecut o zi intreaga si nu ne-am plictisit deloc nici macar noi cei mari. Cele peste 12 ore parca nici nu stim cum au trecut.
Apoi in ziua urmatoare am vizitat si parcul de distractii Asterix cu mai putina aglomeratie si cu ceva senzatii mai tari, in special pentru adulti. In ambele parcuri se ajunge cu trenul sau autobuzul, fiind situate in afara Parisului (20-30km).
In Paris am stat la un mic hotel pe Avenue de Clichy (arond.XVIII) dar prin oras am circulat deopotriva pe jos, cunoscand astfel mai bine orasul, dar si cu reteaua foarte bine pusa la punct de metrouri si trenuri RER.
Orasul respira peste tot istorie si tot ce vezi este intr-o armonie arhitecturala specifica secolului trecut. Pietele si spatiile largi alterneaza cu stradutele inguste pline de cafenele si magazine chic.
Nimic nu contrasteaza brutal, modernul se imbina perfect cu clasicul si nimic nu pare sa deranjeze ochiul flamand al turistului, poate doar mica dictatura a gunoaielor instaurata pe unele strazi mai laturalnice, dar asta se datoreaza probabil populatiei straine deja foarte multicolore cu obiceiuri de import nu foarte civilizate.
Principale obiective pe langa care am trecut si din care unele meritau vazute mai in detaliu au fost: Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Bulevardul Champs-Elysees, Place de la Concorde, Jardin des Tuilleries, Muzeul Louvre, Cartierul Latin, Catedrala Notre-Dame, Galeriile LaFayette, Moulin Rouge, Cimitirul Montmartre etc.
Totul a fost minunat dar ca intr-un vis, din care te trezesti la un moment dat si iti doresti sa nu se fi terminat asa repede.
Cam asa se intampla cand privesti prin ochi de copil, dar poate vom reveni candva sa ne bucuram si ca adulti de farmecele Parisului.
Imagini din acest periplu puteti vedea vizitand albumul dedicat.

Caldura mare mon cher!

In sambata de 12 iunie a.c. impreuna cu Ionut si echipa Alin + Isa ne-am dus pana in Cheile Bicazului la catarat. Eu cu Ionut aveam de terminat traseul Umbra Muchiei din Piatra Altarului inceput cu 2 saptamani in urma si neterminat din cauza ploii, iar Alin cu Isa urmau sa se duca la faleza de escalada de la Raza Soarelui. In acelasi timp mai veneau in Chei si alti cataratori ieseni. Vremea se anunta foarte buna si la ora 9 si ceva eram in parcarea de la fosta cabana. Acolo ne echipam si ii lasam pe ceilalti doi sa fie preluati pana la Raza Soarelui de duba lui Sorin. Ne grabim ca sa ajungem cat mai repede la baza traseului caci in principiu ne doream sa facem 2 trasee. Soarele ne intampina generos dar totusi primele lungimi au zone cu putina umbra fiind situate dupa muchia stanga a Pietrei Altarului. Ma misc repede pe prima lungime care nu are probleme si este usoara, doar trecerea unui mic hornulet implica ceva mai multa atentie. Asigurarile sunt rare. Urmatoarea lungime incepe de pe un prag larg cu iarba si implica initial o traversare spre stanga pe sub o surplomba pe care mi-am impus s-o trec la liber si am reusit avand in vedere ca stanca era uscat de data asta. Cred ca nu depaseste gradul 7. Asigurarea se face atat in pitoane mai vechi cat si vreo 2 spituri noi. Apoi urca oblic dreapta pe o fisura pana la niste praguri mai inierbate. Dupa cca 24m se regrupeaza comod in 2 spituri cu lant. Ionut vine si el fara probleme si pornesc in urmatoarea lungime. Initial se urca usor pe praguri spre stanga vizand o fata spalata si surplombata cu niste spituri mai vechi pe ea. Incerc s-o fortez la liber dar intr-un final cedez in partea finala datorita lipsei prizelor. Dupa trecerea primei surplombe se urca pe un prag dupa care mai urmeaza inca o mica surplomba dar cu prize relativ bune. In final se ajunge intr-o mica creasta care duce pe un umar al Pietrei Altarului. Regruparea este amenajata in stanga unui copac uscat aflat chiar in marginea crestei. In aceasta lungime Ionut a avut ceva probleme in tentativa anterioara dar acum s-a descurcat mult mai bine. Urmatoarea lungime urca cca. 25m pe pragulete si nu comporta dificultati. Regruparea este amenajata pe un prag cu iarba cam ingust la baza unui mic horn. De aici am inceput data trecuta retragerea in momentul cand o furtuna cu ploaie torentiala si trasnete s-a abatut asupra noastra venind rapid dinspre Lacul Rosu. Vantul era atat de puternic incat nu ne auzeam de la 20m si in momentul rapelului capetele corzilor au fost aruncate dupa creasta reusind cu dificultate sa le recuperez intr-un final.
Lungimea a 5-a (cred ca e cea mai dificila) incepe oblic stanga pe niste fisuri apoi se ajunge pe un mic tanc de unde se trece o fisura surplombata spre stanga pe care am reusit s-o trec cu greu la liber dar mai departe urmeaza un fel de fisura-diedru oblic spre stanga unde fiind oarecum epuizat am continuat artificial. La un moment dat se trece in sus o fata spalata cu ajutorul pitoanelor si dupa urcarea pe niste praguri inierbate se iese imediat intr-o regrupare comoda langa un fel de nisa. Pe aceasta lungime Ionut s-a descurcat binisor. Ultima lungime porneste in sus pe o fisura-diedru iar dupa cativa metri traverseaza dreapta si apoi din nou in sus. Ulterior se ajunge la un alt horn dupa care incep pantele finale mai usoare si se ajunge langa un brad cazut foarte aproape de iesirea din traseul Vanatorii de munte. Deja soarele stralucea puternic si atmosfera se incalzise bine. In timpul urcarii ultimelor 3 lungimi am avut ocazia sa vedem o echipa de 3 cataratori in traseul Eva din Cusma Laposului. Urcarea traseului a durat in total aprox.4 ore. Ne bucuram caci ne-am simtit bine iar traseul a fost destul de fain. Notez pe scurt in jurnalul de pe varf si fara sa mai zabovim incepem retragerea cu planul de a mai face inca un traseu. Ne doream Vanatorii de munte deoarece eu nu-l mai facusem decat o singura data prin 2002 iar Ionut a avut si el aventuri interesante in acest traseu (prietenii stiu de ce...). Inspiratia ne-a facut ca sa lasam la baza traseului intr-o tufa de alun 2 bidoane cu apa pregatite special de la plecare. Ne aprovizionam cu apa si restul il bem deoarece setea era mare. In miezul zilei caldura era torida si nu mai aveam practic unde sa ne ferim de soare. Urcam rapid primele 2 lungimi de coarda pe pragurile de stanca incarcate cu iarba si jnepenis si simteam cum stanca era deja fierbinte. Regrupez la inceputul traverseului orizontal de unde se bifurca spre dreapta traseele Creasta estica (varianta de ocolire a crestei) si Requiem. Incep traversarea care nu e dificila dar din pacate nu este asigurata deloc. Dupa cca 10m se urca direct in sus o fisura-diedru cu asigurari cam proaste la inceput (pitoane ruginite si ascunse prin iarba). Dupa vreo 15-20m se ajunge la o cordelina putreda trecuta printr-o clepsidra dupa care se urca pe un mic prag inierbat. Dupa acel prag, desi pitoanele continua in sus se traverseaza spre stanga pe un fel de brana si dupa vreo 3m se ajunge intr-o regrupare la 2 pitoane. De aici l-am putut urmari destul de bine pe Ionut si l-am pus sa inlocuiasca cordelina veche cu una noua. Caldura ne toropea si beam apa cu moderatie, stiind ca trebuie sa ne ajunga pana sus. Din acea regrupare urmeaza o traversare spre stanga pe praguri cu multa iarba si dupa vreo cativa metri se ajunge la baza unei fisuri-diedru ce urca direct in sus. Fisura este pitonata destul de bine si nu este dificila putandu-se urca la liber. Dupa vreo 15m se ajunge intr-o regrupare comoda la 2 pitoane. De aici urmeaza lungimea a 4-a considerata cea mai dificila si preponderent artificiala. Efortul depus la urcarea acestei lungimi si caldura de afara ne-a neshidratat si ne-a facut sa consumam destul de multa apa din putinul pe care-l mai aveam. Regruparea este pe un fel de tanc langa o mica grota ingusta si e comoda doar pt. un singura persoana. De acolo l-am putut urmari pe Ionut care s-a miscat destul de anevoios. In fine a ajuns in regrupare, am mai sorbit putina apa si m-am angajat in ultima lungime care in prima parte continua cativa metri mai artificial apoi scade putin in inclinatie si devine mai usoara dar si asigurarile se raresc pana intr-un final cand iese pe o mica creasta unde se regrupeaza la un singur piton (Atentie!). Eram foarte aproape de locul unde am iesit si din traseul Umbra Muchiei dar din motive de imposibilitate de comunicare cu partenerul am preferat sa nu merg pana in acea regrupare solida.
In momentul venirii lui Ionut deja eram deshidratati in masura foarte mare, apa terminata, gura si buzele uscate. In total inca 4 ore de data asta nu prea placute mai ales ca ne stabilisem sa plecam spre casa la ora 6 si deja era aproape 7. Mai urma inca o retragere in rapel si poteca pana la masina dar macar eram la adapost de soarele torid. Cand am ajuns la trecerea peste raul Lapos nu am rezistat si am baut apa in prostie si m-am racorit bine. Deja era alta viata si parca am revenit pe pamant. Intre timp ce noi coboram i-am rugat pe Alin si Isa sa vina la masina ca sa castigam timp si in jurul orei 8 eram gata de plecare dezechipati si schimbati. Mancam niste sandvisuri pe drum si pana acasa povestim fiecare ce a facut si cum s-a simtit. Odata cu lasarea intunericului suntem in Iasi si ne simtim destul de obositi dar ne-am catarat din nou pe stanca.















- Cu ocazia aceasta mi-a venit o noua idee.
- Ce idee?
- Ce-ti pasa tie? Amice, caldura mare, ce vrei...

Trasee de mult uitate... Peretele Laposului

Duminica care tocmai a trecut am pornit spre Cheile Bicazului impreuna cu Catalin si doi Ionuti, fiind cu totii doritori de o iesire la stanca. Catalin si cu mine ne doream o catarare mai serioasa (cea din Macin fiind destul de lejera) dar la propunerea lui Cata de a face iar Santinela am venit cu contra-propunerea de a face ceva nou. Inca din iarna sau chiar mai de demult pusesem ochii pe Peretele Laposului pe care il zariseram amandoi cu ocazia urcarii pe Piatra Altarului. Avand la noi ghidul Cheilor Bicazului am putut sa ne documentam si sa alegem traseul Central care ofera deopotriva si lungime si dificultate si frumusete. A fost deschis de Dan Vasilescu in 1977 si este cotat 5B cu 7 lungimi de coarda.
Echipa cealalta urma sa urce pe traseul Creasta Estica unul din cei 2 Ionut fiind la "inceput de drum" iar celalalt fiind expert in acest traseu dar nemiscat de aproape 2 ani.
Dupa ce parcam masina langa pod in zona fostei cabane Cheile Bicazului (arsa prin anii '90) pornim impreuna la drum pe poteca spre valea Laposului dupa care ne despartim noi urmand poteca marcata pana la un moment dat cand trecem firul apei chiar in dreptul versantului vestic al Pietrei Altarului apoi o luam pe o carare abia conturata pana intr-o mica sea din spatele monolitului mentionat. De acolo prin padure urmam poteca spre peretele Laposului care se intrezarea undeva in plan indepartat. Pentru orientare am folosit descrierea din ghid care a fost precisa si ne-a fost de ajutor. Zona este foarte salbatica si aparent necalcata de picior de om. La un moment dat pe trunchiul unui brad cazut la pamant am gasit infasurata o panglica foarte veche pe care scria: ...A XI-A SPARTACHIADA A ARMATELOR PRIETENE - 1987. Ce multe trebuie sa fi vazut si auzit brazii astia din jur...
Rupem amandoi cate o bucatica din ea ca amintire si plecam mai departe ajungand in scurt timp la baza peretelui. Il ocolim spre stanga si ajungem la intrarea in traseu (identificata aproximativ dupa o pata alba de vopsea veche). Pleaca Catalin cap pe prima lungime si abia dupa cativa metri gaseste niste pitoane prin iarba. Nu e greu dar urmeaza apoi o succesiune de pante innierbate si regrupeaza dupa ce urc si eu cativa metri. Urmatoarea lungime traverseaza initial orizontal spre drepta si apoi oblic in sus tot pe brane de iarba vreo 12 m dupa care incepe fisura cheie a traseului de aproximativ 40m. Incep cu niste pasi de artificial pe pitoane si apoi mai la liber chiar si cu ajutorul unui cliff intr-un pas mai impus. Regrupez la jumatatea fisurii destul de incomod dar neavand posibilitatea sa ajung pana sub cele 2 nise gemene. Catalin urmeaza pe linia fisurii si cativa pasi sunt tot de artificial apoi mai liber pana in vechea regrupare. Decide sa continue si peste surplomba cu expansoare vechi pana la urmatoarea regrupare. Pasajul cel mai aerian si spectaculos este trecut destul de usor si ajunge la limita corzii desi eu neauzind nici un semnal de la el am pornit. Regruparea a fost putin inainte de o alta nisa mare. De pe varful Pietrei Altarului parca se vad niste siluete semn ca cealalta echipa este si ea la final. Am pornit si eu in ultima lungime cand a inceput practic sa ploua marunt. Noroc ca am gasit pitoanele exact acolo unde trebuiau sa fie, mare parte dezgropate ca si in restul traseului din iarba. Pe la mijlocul lungimii mai dau de o alta grota adanca pe care o urc in ramonaj si ies tot intr-o pozitie aeriana peste buza dupa care pitoanele ma conduc pe varf. Deja stanca si iarba erau ude. Lungimea a fost tot intinsa dar Catalin a venit rapid si dupa ce am strans echipamentul in graba ne-am retras conform descrierii spre spatele Pietrei Bardosului si printr-un valcel abrupt si innierbat am ajuns in scurt timp in poteca de acces. In aproximativ jumatate de ora eram din nou mai masina, udati bine dar multimiti ca am facut ceva nou, un traseu frumos printr-o zona salbatica si deosebita. In total traseul l-am parcurs in vreo 4 ore si ceva. Este bine asigurat cu pitoanele bine fixate dar foarte multe le-am gasit ingropate in pamant sau smocuri de iarba. Este putin friabil in vreo 2 zone dar cu atentie nu sunt probleme. Il recomandam cu toata increderea celor care doresc sa-si imbogateasca lista de trasee clasice. Eu l-as aprecia ca fiind comparabil ca si grad de ansamblu cu traseul Lacrima de Piatra sau putin peste (~TD/TD+).




La masina ne bucuram sa ne revedem si cu ceilalti fiind fericiti de realizarea lor (oricum macar erau uscati) si cu totii ne inghesuim in masina care ne duce spre casa.
Catalin isi descrie emotiile, trairile si bucuriile impreuna cu imagini in albumul dedicat: http://picasaweb.google.com/calpatin/20100509CheileBicazuluiTraseulCentral5BPereteleLaposuluiCuVladCondratov#

Macin-iada 2010

Cu ceva intarziere revin cu descrierea unei ture devenita deja traditionala si anume: "Inceput de primavara in Macin".
A fost initial programata in weekend-ul de dupa Paste dar ulterior s-a amanat cu o saptamana. Si bine am facut caci astfel am prins copacii in floare si cu frunzisul proaspat mijit din muguri. Ca si anul trecut pe aceeasi vreme totul era incarcat de parfum si de verde crud astfel incat o plimbare prin acel parc natural iti reincarca bateriile.
Am pornit la drum sambata cu noaptea in cap 8 persoane (Eu, Catalin, Ioana, Andrei, Alex, Alin, Cristi si Diana) in 2 masini si am ajuns la bac pe la ora 7 iar dupa ce am trecut Dunarea am mai facut maxim 1 ora pana la limita rezervatiei unde urma sa campam.
Dupa pregatiri sumare si ceva mancare am plecat spre Valea Racova sau Datcova unde sunt cativa pereti de catarat si unde traseele sunt in general fara protectii fixe dar cu posibilitati de asigurare cu mobile (frienduri, nuci). Am urcat cu Cristi traseul Diagonal din 4 lungimi folosind cat mai des friendurile si nucile. Intre timp Catalin cu Ioana si Alin au urcat traseul Muchia Branelor iar Andrei cu Alex au ales un traseu cu spituri mai in stanga. Apoi dupa ce ne-am reintalnit cu totii pe varf am revenit la baza si am inversat traseele. Eu cu Cristi si sotia lui am inceput Hornul Prieteniei si dupa o lungime am ramas doar cu Cristi iar Catalin cu Andrei si Alex au facut Diagonalul. Am mai avut o incercare si pe un traseu de escalada unde Cristi a urcat cap si eu am urmat secund cu o cadere care mi-a taiat cheful de catarare drept pentru care ne-am retras la masini sa ne montam corturile si sa mancam. Seara a fost placuta dar ne-am culcat destul de devreme fiind obositi dupa o noapte cam nedormita. Vantul a batut destul de puternic zguduiind corturile. A doua zi in schimb a fost foarte cald si senin si am hotarat cu totii sa facem o tura de plimbare pe coclauri care a fost de fapt foarte placuta si instructiva dar si distractiva. Am privit pasari de tot felul, am urcat prin hatasuri si poteci mai putin umblate, am traversat poieni si lastarisuri dese unde te puteai pierde usor, am facut cunostinta cu niste broaste testoase, ne-am plimbat pe sub copaci seculari si ne-am catarat pe mai toti bolovanii intalniti in cale, am urcat pe semetul varf Tutuiatu apoi am coborat pe poteca marcata ce trece prin satul Greci si unde am surprins clisee ale vietii cotidiene simple de la tara. Dupa ce am ajuns la masini si am mai ciugulit ceva mancare, ne-am pornit la drum dar nu inainte de a ne opri pentru a savura o bere mult dorita la carciuma din sat.
Drumul de intoarcere a fost insotit de un amplu concert rock in care au cantat alaturi de noi: Queen, Iris si Vama Veche.
Multumesc pe aceasta cale organizatorilor acestei tabere si va invit sa vizualizati imagini si comentarii la: http://picasaweb.google.com/calpatin.
In continuare selectez cateva poze din colectia Ioana+Catalin pentru a reda frumusetile acestei ultime Macin-iade...

In imparatia de piatra a Cheilor Turzii

Dupa aproape o luna de la ultima iesire la munte, aproximativ in aceeasi formatie dar si cu Alin, pornim vineri noaptea spre Turda cu planul de a catara in Cheile Turzii. In ultimii ani ajungeam acolo doar toamna cu ocazia memorialului Misi Szalma si foarte rar primavara.
Dupa un drum lung si destul de obositor ajungem sambata dimineata in capatul din amonte al cheilor unde parcam masina. Ne dezmortim si dupa ce mancam ceva ne pregatim de tura. Catalin avea planul clar de a face cu mine traseul Memorial Jenci Bacsi si fiind un traseu destul de lung si solicitant l-am intrebat de ce nu lasam pe ziua urmatoare ca sa fim mai odihniti dar replica a fost ca dumineca nu se anunta vreme prea buna. Vali urma sa se duca in echipa cu Alex si Alin in vreunul din traseele clasice mai usoare din acea zona ca sa-i faca sa guste din placerea catararii in zona cheilor turzii. Au ales Turnul Ascutit care intradevar este un traseu nu foarte greu dar in schimb deosebit de spectaculos si aerian.
Noi pornim spre peretele Urias si acolo vedem pe cineva ca face rapel pe linia traseului ales de noi si cand a coborat l-am cunoscut pe Nicolae Budeanca (zis Giga) cel care a contribuit la premiera acestui traseu. El ne da cateva lamuriri asupra lungimilor si pornim cap schimbat, Catalin avand onoarea sa inceapa cu prima lungime. Traseul are 9 lungimi si incepe din stanga traseului Vaya con Dios pe care il intersecteaza de 2 ori, urcand in 4 lungimi spre despicatura adanca dintre cele 2 turnuri vecine: Turnul Fecioarei si Turnul Martirilor. De acolo continua pe un fel de creasta spre varful Turnului Martirilor cu inca 3 lungimi. Din varf se face un rapel scurt si apoi se merge pe o poteca pe la baza unor pereti pana la urmatoarele 2 lungimi undeva in ultimul plan al amfiteatrului. Traseul desi parcurge o zona destul de vitrega si chiar surplombanta a peretelui Urias reuseste sa aiba un caracter predominant de liber ceea ce il face foarte frumos si deosebit (chiar "extraodinar" - vorba lui Catalin).










Traseul este curat, aproape deloc friabil si fara probleme de orientare. Merita facut si bravo lui Giga pentru efortul depus si rezultatul obtinut. Terminam traseul in aproape 5 ore si jumatate si revenim multumiti la corturi dupa ce ne intalnim si cu cealalta echipa la Crucea Sandulestilor. Seara ne punem corturile si ne adunam in curte la gazda noastra amabila din ultimii ani. Povestim, radem, mai bem un vin bun si apoi ne retragem (unii) la odihna. Ziua de dumineca este innorata si dupa ploaia din timpul noptii nu prea avem sanse sa cataram trasee prin pereti asa ca ne ducem la Pestera Ungureasca. Acolo fiecare face ce poate in conditiile date, fiind destul de frig si nu prea motivati. Spre seara iesim din pestera si neavand mult timp la dispozitie incercam o prima lungime din traseul Feri Gabor care are niste miscari frumoase de liber. Intre timp vin si Vali cu Catalin si ne retragem la corturi. Suntem singuri dar ne simtim bine si nu lasam sa treaca seara fara sa ne distram.
Luni dimineata erau -2 grade dar senin si se anunta o zi frumoasa. Ma duc cu Vali in pestera ca sa mai lucreze proiectul inceput in ziua precedenta Rudaru si dupa 2 incercari iesim si noi la soarele imbietor de afara. Ne hotaram sa facem si noi un traseu clasic nu foarte greu dar frumos si il duc pe Vali in Peretele Suspendat. Ii place si mie la fel. Are niste pasi de catarare frumoasa cu tehnica variata. Ne salutam cu cealalta echipa din creasta Hans Gora apoi coboram in rapel dupa 2 lungimi si in drum spre corturi ne mai dam pe un traseu ales la nimereala: Eternal Flame 8-. Dupa ce Vali pune buclele, eu il parcurg in regim de secund si apoi el il mai face cap si intre timp ajung si baietii. Plecam sa strangem corturile si bagajele caci ne asteapta un drum lung spre casa. Dupa aproximativ 7 ore, cu discutii, povesti, muzica si buna dispozitie (cel putin unii) ajungem in miez de noapte la Iasi si ramanem in memorie cu zilele faine petrecute impreuna in Cheile Turzii.
Ca sa va delectati si cu alte poze si cu comentariile clasice ale lui Catalin dati click aici.
Pentru cei interesati de putina istorie a catararii in zona puteti citi un articol interesant pe site-ul domnului Dinu Mititeanu: File din istoria alpinismului in judetul Cluj.

Un traseu de 4 sezoane...

Saptamana trecuta aflu ca baietii veseli Catalin Cretu, Vali Chiriac si Alex Serban impreuna cu Ioana Cretu si Irina Tudosa planuiesc o iesire in Cheile Bicazului. Desi initial ma simteam cumva in plus, ulterior m-am alaturat si eu echipei dar au renuntat fetele in ultimul moment. Probabil din cauza vremii care se anunta in incalzire si cu ploi/lapovita. Plecam sambata dimineata si odata ajunsi in chei constatam ca mai toti peretii sunt uzi si practic greu de catarat. Inclusiv faleza de la Raza Soarelui era improprie catararii. Pentru orice eventualitate aveam si pioleti/coltari pentru a incerca sa ne dam pe cascada de gheata din Bicajel dar temperaturile erau peste 0 grade deci ne-am fi udat binisor.
Hotaram la unison sa mergem in Creasta Estica renumitul "traseu de 4 sezoane", adica care se poate in principiu face pe orice fel de vreme. Pe parcursul traseului am intalnit atat zapada destula si umezeala, ne-a plouat putin si chiar o tentativa de lapovita inclusiv o lungimea intreaga de la umarul crestei uda-fleasca, dar si portiuni de stanca curata si chiar soarele ne-a mangaiat pe alocuri. Bineinteles ca nu este la fel de simplu sau usor dar se poate face.
Ne impartim in 2 echipe: Eu cu Vali mergem primii cap-schimbat iar Catalin cu Alex secund vin dupa noi. Alex desi mai facuse acest traseu, a avut ocazia sa-l guste si in conditii dificile adica cu zapada si multe portiuni ude, in bocanci grei etc. dar cred ca i-a placut.
Dupa mai bine de 4 ore ajungem in varf unde gasim un jurnal foarte bine pastrat intr-o cutie de metal fixata pe cruce. Daca era acest jurnal de mai de mult nu cred ca ne mai sculptam numele pe acolo cand am ajuns prima data in 1999 cu Kobe si Wky.
Coborarea la fel de pretentioasa datorita zapezii mari si umezelii de pe branele de retragere, ne-a fortat sa facem 3 rapeluri pana in poteca.
Ne-am miscat, ne-am simtit fain, ne-am perindat prin anotimpuri si vorba cuiva... "ne-am cunoscut mai bine" :)
Clasicul album cu poze al lui Cata poate fi vizualizat si comentat aici.
Spor tuturor la catarat!

Despre avalanse

Pentru ca e iarna si multi dintre noi ne dorim sa iesim la munte si sa parcurgem creste sau vai iar zapada pe langa frumusete ne poate aduce si neplaceri sau tragedii va recomand consultarea unor materiale foarte bune despre avalanse.
1. O serie de articole scrise de Dinu Mititeanu: http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/10-avalanse
2. Un articol scris de Adrian Valean: http://snow-trace.blogspot.com/2010/02/cate-ceva-despre-avalanse.html

Mergeti la munte dar nu ignorati pericolul avalanselor!

Din nou la cascada de gheata din Zugreni

Dupa ce eu am renuntat la o iesire in Fagaras din cauza conditiilor nefavorabile, dupa parerea mea, adica foarte frig si zapada multa nestabilizata (totusi ceilalti au plecat si puteti citi despre aventura lor aici) nu puteam sa las sa treaca iarna fara macar o tura la gheata. Astfel, dupa 4 ani, ne hotaram sa revedem cascada noastra de suflet: Zugreni. Impreuna cu Catalin Cretu, Mihai Diac si nou venitul in gasca noastra Alex Serban, am plecat intr-o dumineca spre valea Bistritei. Ajungem la fata locului, cascada era acolo, desi arata putin altfel decat in anii anteriori, iar Bistrita nu asa de inghetata precum speram dar suficient cat sa putem trece in siguranta.
Pentru satisfactia mea personala m-am hotarat sa merg cap din prima incercare, fiind sigur ca ma voi descurca fara probleme, atat datorita experientei cat si datorita faptului ca am frecventat panoul cu regularitate ceea ce m-a ajutat la mentinerea conditiei fizice. Deasemenea si Catalin a urcat (pentru prima data cred) cap de coarda iar Mihai a incercat cu cuiele de gheata puse de mine si cu destule emotii dar totul a decurs bine, inclusiv initierea lui Alex care se afla pentru prima data cu pioletii in mana si coltarii in picioare.
Dupa instalarea manselor toti am mai incercat de destule ori diferite variante si linii pana cand inserarea ne-a determinat sa ne retragem spre masina. Oboseala placuta si satisfactia acumulata ne-a facut ca de obicei sa nu ne dam seama cand am ajuns inapoi in Iasi cu bine, desi am trecut printr-un mic incident auto - un derapaj pe polei intr-o curba mai stransa - care se putea solda cu un accident.
Imagini, explicatii si comentarii gasiti in albumul lui Catalin dedicat acestei ture.

Zugreni mar.2002	Zugreni feb.2004	Zugreni ian.2006

Aceasta cascada de la Zugreni reprezinta un loc special pt. mine deoarece imi aduc aminte ca acolo am testat pt.prima data in mansa, impreuna cu Ben, pioletii tehnici pe care i-am cumparat de la Mishu si pe care ulterior tot Mishu mi i-a pierdut. Tot acolo in 2001 am facut premiera cap de coarda (cel putin dupa informatiile noastre) impreuna cu Kobe. Tin minte si acum momentul cand trecusem deja de jumatatea cascadei si depasisem cu vreun metru cel de-al 4-lea cui de gheata cand deodata ... mi s-a desprins coltarul drept (nu erau foarte tehnici) si a ramas atarnat de calcai. Moment foarte ciudat, oricum am reusit cumva sa cobor pana la cui dupa care am fost lasat jos si a continuat Kobe ascensiunea pana sus. Detaliile tehnice ale acelei ascensiuni, descrise chiar de Kobe, le puteti citi aici.

Pintenul lui Catalin si bilant de an 2009

In sfarsit reusesc sa revin cu o postare pe blog. Spre sfarsitul anului 2009 am apucat sa mai fac o iesire la catarat cu Vali Chiriac impreuna cu care am urcat pe Pintenul lui Catalin, eu a 5-a oara iar Vali pt. prima data. Tura a fost una frumoasa fara probleme dar am iesit pe varf odata cu ultima geana de lumina. Retragerea am facut-o pe intuneric, fara ajutorul frontalelor folosind lumina de la luna plina intr-un cadru deosebit de feeric. O descriere in imagini puteti vedea la albumul foto al lui Vali aici.
Pentru mine a fost a 2-a oara cand m-am retras pe intuneric din Pintenul lui Catalin dupa aventura faimoasa din iulie 2004. Atunci, dupa ce am ajuns impreuna cu Alex Szekely pe varful Pintenului cam pe la 9 seara, fiind destul de tarziu, am hotarat sa nu mai continuam traseul si sa coboram in rapeluri pe linia Fisurii Strungii cu Mesteacan. Bineinteles ca ne-a prins intunericul si nu aveam frontale. Procedand cu calm si fara graba am ajuns cu bine jos dupa mai bine de 4 ore si 7 rapeluri. In tot acest timp Alex si-a pierdut dispozitivul de rapel (atc), un rapel s-a terminat in gol trebuind sa balansez pt.a atinge urmatoarea regruparea, coarda s-a intepenit la rapelul pe dupa un bolovan incastrat si a trebuit sa urc pe prusice si sa refac amarajul cu annouri; ca sa descalcim coarda incurcata la un moment dat ne-am folosit de lumina unui telefon mobil care ne-a folosit cu ultimele resurse si la solicitarea ajutorului de la baietii aflati la corturi la Raza Soarelui.
Apoi deoarece ultimul rapel de dupa un copacel firav cat incheietura mainii mele nu ne ducea pana la baza peretelui iar alternativa fiind sa coboram pe un fir si sa lasam coarda pt. a fi recuperata a 2-a zi, am solicitat totusi o coarda suplimentara celor veniti in ajutorul nostru. Multumesc si acum inca o data tuturor pentru efortul depus si solidaritatea de care au dat dovada. Totusi din cate imi aduc aminte, noi solicitaseram sa ne aduca niste frontale ca sa putem cobora in siguranta pe pantele abrupte si ude de la baza traseului pana in sosea (mai ales ca eu eram cu sandale)... dar a fost bine si asa. Prezenta lor "plina de veselie" ne-a incurajat si linistit.
Intr-un mesaj postat la vremea aceea pe lista Alpinet recunosteam printre altele si greselile pe care le-am facut in acea tura. Mesajul acela poate fi citit aici. In fine totul e bine cand se termina cu bine.
Anul 2009, fiind un an aniversar pentru mine (10 ani de cand am inceput alpinismul) a fost si cel mai bogat, reusind sa parcurg 21 trasee clasice (104 l.c.) si chiar sa fac gradul 8 la escalada. Dintre traseele parcurse unele sunt chiar deosebite si le doream de multa vreme: Armata (Bicaz), Fisura Albastra directa(Costila), Pasarea Phoenix(Buila), Lespezile Lirei(Piatra Craiului), Vigh Tibi si Suurime(Cheile Turzii) etc.
Faptul ca s-a deschis din toamna un nou panou la Iasi m-a facut sa ma antrenez mai des si cu mai multa motivatie asa ca sper ca in noul an 2010 sa reusesc lucruri si mai deosebite.