Peretele nordic al vf. Lespezi/Caltun - Fagaras

Ideea parcurgerii unui traseu in peretele nordic al varfului Lespezi (2517m) din Fagaras, sau peretele Caltunului cum ii mai spun unii, ne-a incoltit mintile de mai multa vreme.
Acum 2 ani ne planificaseram sa mergem in 2 echipe: Catalin cu Vali si eu cu Lush dar ne vazuseram nevoiti a renunta in ultimul moment din cauza ca Vali devenise tatic pentru a 2-a oara. Vali oricum mai urcase peretele impreuna cu Mishu cu mai multi ani in urma.
Catalin a insistat si anul urmator, chiar de mai multe ori, dar fara prea mult succes din cauza vremii.
Anul acesta, de ziua mea, m-a sunat Vali sa-mi ureze una alta si printre altele m-a invitat sa mergem cu el si Catalin in Fagaras si bineinteles ca am acceptat.
Dupa doua zile Catalin are ghinionul sa isi accidenteze un genunchi la schi.
Initial am vrut sa renuntam si noi la tura dar ulterior, fiind puternic motivati de vremea foarte buna de acolo am plecat. Impreuna cu Vali si Cristina lui am plecat de cu seara cu gandul sa ajungem cat mai de dimineata la Piscul Negru unde urma sa parcam masina si de unde incepe poteca marcata cu triunghi albastru spre lacul si refugiul Caltun. Vremea era excelenta. Senin, soare si aproximativ -10 grade.


Dupa o noapte nedormita am urcat destul de lent, pe o poteca cu urme deja batute.



Initial zapada era mica dar la golul alpin intalneam deseori portiuni cu zapada adanca asa ca ne-am oprit si ne-am montat rachetele de zapada. In locurile cu zapada inghetata acestea au tinut cu bine si locul coltarilor.


Am ajuns dupa aproximativ 4-5 ore la refugiu a carui usa am gasit-o blocata de troiene de zapada. Vali mi-a multumit pentru ca am insistat sa care si lopata de zapada.


In refugiu era frig dar curat si dupa ce ne-am instalat si despachetat rucsacii, am inceput sa topim zapada la primus ca sa facem supe si ceaiuri. Am mancat bine si ne-am hidratat cat am putut de mult.
Ulterior am iesit sa admiram peretele acoperit cu gheata si zapada si sa ne alegem o ruta pentru a doua zi. Ne-am gandit ca in partea stanga a peretelui traseul ar fi mai lung.
Seara a venit repede si ne-am bagat in sacii de dormit ca sa ne refacem. A doua zi ne-am trezit la 6 si am inceput sa mancam si sa ne echipam. Atat apusul cat si rasaritul au fost extraodinare.



Vali a insistat si pana la urma m-a convins sa mergem fara rucsaci, cu tot echipamentul pe noi. Dar in felul asta am reusit sa uit in rucsac o pereche de manusi subtiri de schimb.
Am hotarat sa luam cu noi urmatoarele: 4 pitoane de stanca, 1 ice-hook, 4 suruburi de gheata, 3 frienduri si 5 nuci. Am mai completat cu 3 bucle expres, aproximativ 10 annouri de diverse lungimi si 8 carabiniere usoare plus cateva carabiniere cu filet.
Am pornit pe lumina si pe o vreme impecabila si am traversat o panta destul de abrupta cu zapada inghetata spre baza traseului. Vali a alunecat cativa metri si mi-a cam dat emotii dar a scapat fara probleme si s-a lovit doar usor la un genunchi. La baza am batut un prim piton in stanca pentru a incropi o regrupare deoarece nu aveam nici o platforma buna iar sub noi panta coboara cateva sute de metri.


Am pornit eu cap pe prima lungime urmand in principal portiuni cu gheata destul de subtire pe alocuri, alternand cu zapada intarita. Am avut ceva emotii pentru ca in ambele cazuri nu prea poti monta asigurari.




Am urcat o perioada direct in sus apoi la un moment dat am traversat spre stanga pana sub un prag de stanca unde am mai batut un piton si am regrupat.
A sosit apoi si Vali cam infrigurat si s-a dus mai departe cap pe urmatoarele doua lungimi ca sa se incalzeasca.



Traseul alterneaza in continuare pe succesiuni de cascade de gheata si portiuni usor mai cazute cu zapada sau deseori stanca acoperita cu pojghita de gheata.





Lungimea a patra mi-a revenit iar mie si am avut parte de cateva cascade aproape verticale iar spre finalul lungimii o panta cu zapada pana sub o stanca unde din nou pitonul a salvat regruparea.




A urmat o a cincea lungime mai sinuoasa si pe care Vali a prelungit-o cu a sasea pana la iesirea in creasta, fortand mersul concomitent vreo 20-25m.




In total ne-a luat aproape 5 ore fara sa ne grabim. Pitoanele de stanca au fost cele mai sigure apoi uneori suruburile de gheata si destul de rar friendurile sau nucile.
Media asigurarilor puse a fost de 3-4 pe lungime dar nici posibilitatile nu au fost prea multe. Am mai asigurat amandoi si dupa cate o coloana de gheata. Traseul nu a fost foarte dificil din punct de vedere tehnic dar de angajament. O alta problema a fost gasirea rutei adecvate astfel incat sa nu pierdem nici timp prea mult si nici sa nu riscam foarte mult avand in vedere posibilitatile de asigurare.


Dupa iesirea in creasta ne-a intampinat un soare puternic si deja incepea supraincalzirea.


Am ocolit prin sud un perete mare stancos si apoi am inceput sa urcam pante abrupte cu zapada uneori intarita alterori moale.


Drumul spre varful propriu-zis a fost destul de lung si parca mai obositor decat traseul in sine. Din varf ne-am facut pozele de rigoare si ne-am gandit la retragere.


Am coborat pana in saua dintre cele doua varfuri gemene Lespezi si Caltun. Vali nu-si mai amintea pe unde coborase cu ani in urma si noroc ca am observat o cordelina intr-un piton undeva in stanca.


Am inceput coborarea in primul rapel din acel piton si ulterior am mai batut inca 3 pitoane pentru tot atatea rapeluri, caci zapada era destul de mare si nu oferea siguranta si stabilitate. In portiunea finala a hornului ne-am vazut nevoiti sa descataram un mic prag de gheata mai abrupta si apoi panta incepuse sa scada si zapada mare nu ne-a mai pus probleme.


Am ajuns destul de obositi la refugiu si am baut multe cani cu ceai facut de Cristina care ne astepta nerabdatoare. Am mai aruncat o privire asupra traseului pe care tocmai il parcursesem.


Seara am mai primit un musafir nou in refugiu. Bogdan, student in Iasi, care incepuse creasta in doi si a continuat-o singur de la Suru, cu destule peripetii, intentionand sa ajunga la Balea. Noi l-am convins sa nu mai riste si sa coboare cu noi ziua urmatoare.
Seara am mancat bine si am mai povestit fiecare, ascultand printre cuvinte vajaiturile vantului puternic pornit intre timp.
Am adormit repede si ne-am trezit destul de devreme. Planuisem sa facem o tura pana pe varful Negoiu dar ulterior eu si Cristina am renuntat in portita Caltunului din cauza zapezii mari, dar de unde il l-am urmarit pe Vali care continuase pana pe la jumatate urcarea spre Strunga Dracului si apoi se intoarse.
La refugiu ne-am facut rucsacii si am pornit coborarea spre Piscu Negru. Am ajuns in vreo 2 ore si acolo ne-am echipat de drum dar inainte de plecare am intrat sa mancam cate o ciorba la cabana unde ne-am parcat masina.
Pe la ora 16 am pornit spre casa si dupa 11 ore ajungem in Iasi obositi dar impliniti. Pentru mine a fost un vis implinit. Sunt sigur ca visul acesta i se va implini si lui Catalin cat de curand.

Prima "inghetata" a anului

Dupa sarbatori petrecute de fiecare in fel si chip, cum incepe anul, de obicei, vine vremea sa ne gandim si la o "inghetata" adica la o cascada de gheata. Nici anul acesta nu a facut exceptie.
Impreuna cu Catalin, Ioana, Cristina si Mihai am hotarat sa ne ducem in primul weekend al anului la cascadele din Bicajel unde stiam deja ca este gheata formata.
Plecam dis de dimineata pe o vreme cam aiurea, ploua marunt si temperatura de -2 grade.
Cum era de asteptat dupa Targu-Frumos ne intampina poleiul de drumul european si asta imi da emotii mari ca sofer. Desi mergeam foarte incet senzatia de incontrol al masinii era asa de mare incat imi doream sa ma intorc acasa.
Catalin insista sa continuam si la Roman luam o pauza la un Petrom unde era cat pe ce sa cadem din picioare din cauza ghetii. In fine pana la urma continuam si culmea dupa iesirea de pe european nu mai avem parte de polei.
Recuperam din timpul pierdut si pe la 10 parcam masina in chei unde temperatura era de 5 grade. Ne echipam si pornim spre cascade. Dupa putina aventura la trecerea podului ne punem coltarii si continuam pe poteca inca inghetata.
Ajungem la cascada din amonte si instalez rapid o mansa pentru a putea profita cu totii de miscare. Dupa ce dam startul eu si apoi Catalin ne rulam continuu pentru a nu ingheta prea mult.
Surpriza avem din partea Ioanei care in ciuda asteptarilor se misca incet dar sigur si termina de urcat cascada. Cristina pune pentru prima data mana pe pioleti dar reuseste sa urce destul de mult iar Mihai da dovada ca nu a uitat miscarile invatate anul trecut. Dupa cate o prima urcare de incalzire, incercam cu totii diverse variante mai grele sau mai usoare in functie de posibilitati.
Ne prinde repede inserarea si trebuie sa strangem si sa plecam spre casa. Ne propunem sa revenim dar nu stim cat de repede. La intoarcere nu mai avem probleme nici la pod si nici pe drumul spre casa desi am continuat sa merg prudent.
Cateva poze surprinse de aparatele foto neinghetate ale Cristinei si Ioanei sau al lui Catalin, dar ce mai conteaza:

Catalin isi povesteste experienta aici.

Undeva, candva, ceva

Cine ghiceste?




Razvan multumesc pt. poze si nu ai voie sa spui. ;)

O fatza "nevazuta" a Pietrei Altarului

Piatra Altarului sau Turnul Bardosului este stanca impozanta ce poate fi vazuta in zona serpentinelor din cheile Bicazului. Aceasta stanca a fascinat de multa vreme oamenii si a fost urcata pentru prima data in 1934 parca fiind primul traseu de gradul 4 din Romania. In perioada comunista a existat montata in varf o stea iar acum exista acolo o cruce de lemn inalta de cativa metri. Mai nou pe cruce exista montata o cutie cu un jurnal de impresii inceput cred acum mai bine de 1 an. O idee excelenta.

Incepand din anul 1999 cand am urcat pentru prima data pe varf cu Wky condusi de Kobe, am parcurs de foarte multe ori traseele renumite precum: Creasta Estica, Vanatorii de Munte, Umbra Muchiei, Requiem. Chiar am avut si o tentativa de premiera impreuna cu Kobe in vara anului 2004, finalizata in vreo 3 ore doar cu o singura lungime de coarda. Toate aceste trasee insa incep din fata sudica, indreptata spre sosea. Am mai avut la un moment dat curiozitatea sa incerc sa parcurg creasta care duce spre nord. Nu mai stiu exact cat am reusit atunci sa merg dar probabil ca pana intr-un punct de unde nu am mai putut avansa. Insa niciodata nu se ivise ocazia sa urc pe vreuna din fetele nevazute.

Intr-o duminica de octombrie, impreuna cu Catalin ne hotaram sa iesim la catarat si sa profitam de vremea buna ce se anunta. Totusi in chei vremea era destul de rece in jur de 1-2 grade iar pe laga soseaua spre lacul Rosu se vedeau perdele de turturi de gheata. Desi Catalin insista sa facem un traseu lung si greu l-am linistit intrucat nu aveam nici prea mult timp la dispozitie, ziua fiind scurta, nici probabil conditia fizica necesara.

Ne indreptam apoi spre Raza Soarelui cu intentia de a incerca traseul cu acelasi nume, nou pentru amandoi, dar care parea sa fie ud si inghetat. Ne intoarcem spre Piatra Altarului care stralucea in soare. Exact asta imi si doream: ceva placut si in care sa nu sufar si sa inghet de frig. Catalin vine cu ideea de a incerca Pilierul Nord-vestic si propunerea imi pare interesanta.

Ne echipam si pornim spre Lapos iar dupa ce il traversam incepem sa cautam locul unde ar putea incepe traseul. Gasim o urma stearsa de vopsea si pare ca acolo este prima lungime. Ma inham si pornesc pe un prim prag stancos nu foarte greu insa complet neasigurat iar dupa aproximativ 10m ies pe niste pante innierbate care conduc spre baza unui alt perete de unde incepe lungimea a 2-a. Gasesc un piton si regrupez filandu-l pe Catalin. In timp ce el se apropie gasesc exact sub nasul meu si al 2-lea piton ascuns in iarba.

Urmatoarea lungime incepe mai serios si prinde niste fisuri innierbate si cu pitoane distantate. Catalin se descurca si ajunge in final pe o un fel de creasta de unde apoi ajunge la un fel de brana larga cu iarba. Regrupeaza la un brad. In incercarea mea de a urca rotpunkt constat ca imi ingheata mainile dupa cativa metri si ma las pagubas. Trag de vreo 2-3 pitoane si ma incalzesc iar si continui rotpunkt. E o lungime asa si asa.

De la bradul unde a regrupat Catalin mai urc un prag stancos de cativa metri si iar traversez o brana innierbata. De acolo continui spre un diedru mare ce se arcuieste mai sus spre dreapta. Initial se urca pe praguri apoi se prinde o fisura din care scot fara sa vreau un piton.
Ma opresc in selb ca sa-l bat la loc si apoi incerc un prim pas de liber mai sustinut si care imi iese printr-un fel de blocaj cu soldul stang. Trec si pe masura ce urc imi face placere sa catar la liber, lungimea imi aduce aminte de multi pasi similari din alt traseu. Ajung la arcada si acolo dau iarasi de un piton foarte fragil dar fiind intr-o postura nesigura nu raman sa-l bat ci asigur cu un friend si continui rasufland usurat. Traversez spre dreapta si din nou intr-un intr-un diedru larg pe care il catar fara probleme.

Spre finalul lungimii cand imi dau seama ca dificultatile sau sfarsit imi vine sa chiui de bucurie si nu ma abtin sa-i strig lui Catalin ca lungimea e grozava si seamana izbitor cu ultima lungime din Lira lui Floricioiu. Ies pe un prag la un brad si acolo regrupez comod. Vine si Catalin, constata ca am avut dreptate si ne bucuram de toate. Intre timp soarele incepe sa ne mangaie si pe noi.
Lungimea a 4-a urca usor in principal pe praguri cu iarba, destul de expuse si cu asigurari rare, pana la un traverseu care in ghid e marcat cu numele Dulfer. Eu il filez lejer si imi rotesc adesea capul spre peisajele din jur. La un moment dat simt o usoara smucitura si crezand ca are nevoie de coarda ii mai dau dar smucitura se transforma rapid in curgerea corzii prin Reverso.
Pana imi dau seama ce se intampla si blochez, Catalin cade prin ierbotenii si tufisuri mai bine de 10m si se mira ca nu l-am oprit mai rapid. Ce vrei, ii zic, elasticitatea corzii. De fapt, din cauza ca terenul pe care urca era usor a intervenit si "elasticitatea" mea in modul de filare. Bine ca nu s-a intamplat nimic, altadata voi fi mai atent. Revine la traversarea cu pricina si reuseste sa ajunga la regrupare.

Vin si eu fara mare greutate dar incercand sa trec traverseul la liber nu reusesc si trag de piton. Nu stau si pornesc pe ultima lungime care din nou am norocul sa fie una la fel de frumoasa. Initial continua traversarea pe cativa metri spre dreapta apoi urca pe niste praguri si trece direct un fel de surplomba (bolovanul rotund). Revine pe fisuri si un mic diedru usor drepta si apoi direct in sus pana sub creasta. Imi iese si aceasta la liber si concluzionez ca merita traseul chiar si numai pentru aceste 2 lungimi superbe.

Pe varful nordic regrupez la o clepsidra cu niste bucati de corzi putrede dar folosind propriul anou. Acolo sentimentul e maret, nimic nu-ti sta in cale de jur imprejur, varful sudic fiind mai mic. Am un sentiment de deja-vu si tind sa cred ca am mai ajuns pe acel varf nordic. Vine si Catalin si dupa cateva momente de respiro strangem echipamentul si cautam pitoanele de rapel. Le gasesc undeva sub creasta si incepem cele 3 rapeluri pe fata opusa plina de vegetatie.

Dupa ce ajungem la baza, foarte aproape de saua nordica. La intoarcere il tentez pe Catalin sa facem si rapid un traseu si in Cusma Laposului unde eu nu mai fusesem niciodata. Alegem Fisura Cusmei intrucat Eva mai fusese urcat candva de el. Pornesc fara zabava cu un stil artificial cam heirupist dar dupa cativa metri ma potolesc si imi revin.

Traseul are si spituri asa ca trec de o regrupare veche cu pitoane pana sub un tavan impresionant arcuit spre stanga. De acolo Catalin traverseaza pe sub tavan cativa metri si apoi iese pe praguri oblic spre stanga pana aproape se termina coarda. Fiind pe fata cealalta nu-l aud si pornesc mai mult instinctiv. Incerc trecerea la liber dar un pasaj cam ud ma face sa renunt si apoi ajung rapid la el.

Ultima lungime de vede clar si dupa o mica traversare dreapta revine spre stanga si vizeaza o fisura finala care despica clar Cusma in doua. Sub fisura desi este un piton in sus se continua cu o traversare aeriana la dreapta si apoi direct in sus pe un fel de horn pana la niste jnepeni unde practic se iese pe varf. Negasind nici un punct de asigurare ma proptesc dupa un pinten si il filez pe Catalin.

In lumina apusului ne revedem pe varf si ne felicitam pentru realizare. Doua trasee frumoase si noi. Coboram prin spatele Cusmei si revenim la masina inca pe lumina. Ne schimbam si pornim spre casa. Din pacate nu am avut cu cine sa mai impartasim bucuria unei zile frumoase de toamna la catarat. Ioana si Cristina B. au renuntat in ultimul moment la tura.

Se implinise aproximativ un an de cand am urcat in Piatra Craiului traseul Lespezile Lirei si de cand Catalin si Ioana faceau deja 1 an de casnicie. Fatza "nevazuta" a acesteia o stiu doar ei. Oricum le urez: La multi ani si fericiti!

Pentru a vedea poze din aceasta tura va recomand deja clasicul album al lui Catalin aici

Speranta nu moare...

Ehei, de cand tot asteptam momentul asta dar rabdarea intotdeauna este rasplatita asa cum se cuvine. Ani de-a randul ne tot faceam planuri sa urcam acest traseu (Sperantei) din Peretele Vaii Albe dar se pare ca nororul nu a vrut sa ne surada pana acum dar daca totusi speri sa faci ceva cu suficienta tarie pana la urma visul ti se va indeplini.
Asa a fost si in frumoasele zile de septembrie 18-19 cand, dupa o noapte petrecuta pe drumul de la Iasi spre Busteni, impreuna cu Ioana, ne intalnim cu Catalin la Caminul Alpin si pe o vreme superba urcam usurel catre refugiul Costila. Cu exact doua luni in urma fuseseram amandoi tot acolo cu acelasi plan dar fara succes. Noi speram in continuare in realizarea visului nostru.
Pe la pranz ajungem la refugiu si fara sa facem popas prea lung mancam cate ceva si pornim cu planul de a face un traseu mai usor, asa de incalzire, in peretele Vulturilor. Alegem Fisura Suspendata astfel incat sa poata catara si Ioana fara probleme. Urcam spre baza traseului si propun sa urc eu cap iar Catalin cu Ioana sa poata fi alaturi cat mai aproape. Traseul are 5 lungimi si nu e foarte greu dar lungimile mai frumoase sunt cele finale. Ioana s-a catarat minunat si toti am iesit bucurosi dupa un traseu nou, destul de interesant si nu foarte greu. Revenind seara la refugiu mancam, mai povestim si ne pregatim repede de culcare deoarece a doua zi urma sa ne trezim devreme. Plecam cu noaptea in cap spre Circuri si cam pe la rasaritul soarelui suntem la baza peretelui. Ne echipam si incepem sa urcam traseul Sperantei pe care ni-l doream atat de mult si eu si Catalin. Socotesc ca ar fi mai potrivit pentru Catalin sa urce cap de coarda in prima lungime, avand in vedere ca mai fusese prin zona cu ocazia tentativei din Memorial. Soarele incepe sa-l mangaie odata cu ajungerea in regrupare. In continuare vom aborda amandoi tacticos lungime cu lungime si pe masura ce capatam inaltime castigam si incredere in faptul ca vom duce la bun sfarsit acest traseu. Majoritatea lungimilor sunt frumoase, cu multi pasi de liber impusi in care te poti simti la limita dar si fericit ca ai trecut cu bine si ai rezolvat pasajul. Intamplarea a facut ca sa-mi revina mie lungimile cele mai solictante, si datorita faptului ca nu eram in forma prea buna, m-am resimtit de cateva ori in special din cauza unor carcei care ma chinuiau din cand in cand. Nici Catalin nu a fost scutit de efectele efortului destul de intens dar totusi intr-un final ajungem cu bine sus, aproape uitand cu totul oboseala acumulata. Suntem in creasta Vaii Albe, fericiti, dupa traseul mult visat si mult dorit. Bucuria o savuram din mers, in coborare spre refugiu, unde o reintalnim pe Ioana care s-a odihnit si ne-a fost alaturi cu gandul.
Ca de obicei Catalin are darul de a exprima mai bine ceea ce am vazut si am facut asa ca las imaginile si descrierile lui sa va conduca spre ceea ce ne-a fost speranta si in care am crezut destul de mult incat sa o traim cu adevarat.
http://picasaweb.google.com/calpatin/2010091719BucegiSperanteleFisuraSuspendataCuVladCondratovSiCuIoana#

Cheile Sugaului si Pestera Munticelu

Prin luna august am hotarat sa iesim impreuna cu copiii la o tura de weekend cu cortul. Pe de o parte eu si cu Daria insotiti in masina de Mihai si Ana, iar in cealalta masina Cristina impreuna cu fetele ei Zada si Ana apoi Isa si inca o prietena de-a ei. Cu totii am pornit intr-o sambata calduroasa pe la pranz si am ajuns in Sugau spre dupa-amiaza unde ne-am instalat corturile la locul nostru preferat, in curte la nea Dorel. Dupa o scurta pauza de odihna ne-am pregatit masa si cu totii am savurat din bunatatile aduse special pentru aceasta iesire in natura. Ne-am distrat iar cei mici s-au jucat pana s-a facut seara cand, ni s-a alaturat un Bursuc pe nume Lush si cu Andra lui. El a fost ca de obicei animatorul nostru si in special al copiilor. Noaptea ne-a scos la iveala un cer instelat cum des intalnim la munte.
Am dormit cu totii bine si ne-am trezit cu chef de miscare. Dupa o masa buna ne-am facut planurile sa mergem unii la catarat si altii la plimbare spre Munticelu. Eu cu Daria si Zada impreuna cu Mihai si Ana am luat-o usurel spre pestera in dorinta de a arata copiilor ceva nou. Drumul spre pestera urca anevoie dar cu pauze suficiente ajungem cu bine la tunelul ce strapunge muntele si trece in partea cealalta a crestei. Acolo ne vedem nevoiti sa le ajutam pe Daria si pe Zada care ar fi avut dificultati la trecerea peste niste bolovani destul de impresionanti. In tunel era destul de rece asa ca nu zabovim prea mult dar totusi m-am oprit sa dau o mana de ajutor unor turisti veniti din sens invers. De partea cealalta urmam o poteca usor descendenta printre brazi si ajungem intr-o mica sea sub intrarea din pestera Munticelului. Eu nu mai fusesem niciodata acolo deci m-am lasat ghidat de Mihai. In pestera nu prea am avut o vizibilitate buna deoarece doar Mihai avea frontala dar macar am facut cateva poze. Fetele nu s-au speriat iar Daria chiar a recunoscut ca a fost "cea mai palpitanta excursie din viata ei" si o cred. Dupa iesirea din pestera intunecoasa si umeda coboram plaiurile domoale spre sosea unde ajungem dupa aproximativ doua ore si jumatate de la plecare. A fost o plimbare placuta si interesanta atat pentru noi cat si pentru fete care au fost incantate. Dupa strangerea corturilor ne-am adunat cu totii la peretii de escalada de langa cabana unde am mai urmarit cateva evolutii pe stanca si am mancat ce mai era de mancat. Dupa amiaza plecam usor spre casa si ajungem in timp util astfel incat sa-si faca copiii cu totii programul de seara.
A fost frumos si interesant pentru cei mici dar si pentru noi cei mari. De data asta am "lenevit" noi si au "tras din greu" altii la catarat, se stiu ei care.
Cateva poze facute pe traseu indica frumusetea locurilor si a peisajelor.

Catalin Morariu a plecat dintre noi

O stire trista dar din pacate adevarata.
Acum 2 saptamani am primit telefon de la cineva anuntandu-ma ca a disparut Catalin impreuna cu prietena lui pe o vale din India, fiind prinsi de un torent. Nu imi venea sa cred.

Pe Catalin il cunosc din 2002 cand am fost impreuna iarna in Piatra Craiului. Ulterior in vara lui 2003 in timp ce eu am plecat in expeditia din Himalaya pentru doar 3 saptamani, el a plecat intr-o expeditie de 4 saptamani in Peru si s-a intors dupa ... 1 an si 4 luni, petrecute in toata America de Sud.
La vremea aceea eram putin invidios pe el ca reuseste sa calatoreasca atat de mult. In tot acest timp a reusit sa urce printre altele varfurile Ishinca (5550m), Vallunaraju (5686m) si varful Quitaraju (6040m).
Ulterior in 2005 el a participat la expeditia romaneasca "Vise fara limite" din Himalaya si unde a reusit sa atinga altitudinea de 7050m spre varful Shishapangma. Apoi in 2007 a reusit sa urce si varful Aconcagua (6962m) pe care si eu mi-l doresc de multa vreme.
Impreuna cu el si cu Vlad Vanatoru si Ionut Sidor am mai fost in masivul Mont Blanc in august 2006, dar nici unul dintre noi nu am reusit atunci sa ajungem pe varf.
Fara sa fi fost un alpinist profesionist, era inainte de toate un om modest si jovial, cultivat si cu foarte mult bun simt. Totdeauna ne-am inteles bine desi nu eram prieteni foarte apropiati. Dar cel mai tare se indragostise de calatorie si in special de America de Sud unde s-a plimbat prin majoritatea tarilor petrecand deja tot mai putin timp prin tara. Era unul din membrii activi ai Alpin Club Repedea Iasi.
Blogul sau si acum este deschis si parca inca nu realizez ca el nu mai este printre noi. In ultimul sau post din 25 iulie a.c. ne anunta ca... "am plecat".
Cataline sa-ti fie calatoria cat mai usoara si nu te vom uita niciodata.