The "Show" must go on

Nu stiu exact la ce se gandea Freddie Mercury cand interpreta melodia intitulata astfel, din repertoriul formatiei Queen, dar avea foarte mare dreptate. Ca sa parafrazez: "Viata trebuie sa mearga inainte". Iata a trecut deja o luna si cred ca trebuie sa mergem inainte, sa incercam sa uitam ceea ce s-a intamplat si sa privim cu optimism spre ce putem face de acum incolo.
Daria este din ce in ce mai bine si cu doar cateva exceptii ai zice ca nu a trecut prin nimic deosebit. Mai neplacut este ca nu are voie sa fie expusa prelungit la soare si ca atare va trebui sa ne alegem cu grija locul de petrecere a concediului. Deasemenea va trebui sa avem o grija deosebita cu ea in perioada urmatoare.
Cum in toata aceasta luna nu m-am mai antrenat deloc, v-a trebui sa incep usor-usor si sa vad ce mai pot face vara aceasta. Am renuntat la ideea de a mai merge in Dolomiti si Matterhorn dar cu siguranta vor mai fi pentru mine si alte ocazii. Macar poate voi ajunge in weekend-ul urmator la Costila sa fac un traseu acolo cu Catalin ca tare mi-e dor de zona aceea.
Dar sanatosi sa fim ca le rezolvam incet pe toate.

Daria cea de toate zilele...

Astazi, exact la 2 saptamani de la accident, pot spune ca Daria este refacuta in proportie de 90% din punct de vedere clinic. Si-a revenit foarte repede la toate obiceiurile si mofturile ei de dinainte. Mai are ceva probleme la vorbire si la procesele de masticatie dar se cunosc progrese pe zi ce trece. Hemipareza inca existenta nu o lasa sa faca si aceste lucruri normal. Dar cum timpul le rezolva pe toate, trebuie sa avem rabdare.
Ieri seara am fost cu ea in parcul de joaca din Copou iar azi am fost de dimineata la Kidsland la Mall apoi la cumparaturi in Carrefour. Totul e bine desi parca e putin mai retinuta si se fereste mai mult. Mananca bine si se joaca mai tot timpul. A inceput sa faca si puzzle-uri si asculta povesti.
Incepem sa ne gandim sa mergem undeva la munte in concediu, caci la biletele la mare a trebuit sa renuntam, din cauza contraindicatiilor de a sta in soare.
Cornel si Paula au fost si ei externati si sunt in proces de vindecare lenta.
Cam asta e evolutia pana acum si ne rugam in continuare ca totul sa fie bine.

Bine ai revenit acasa Daria!

La o saptamana si 3 zile de la nefericitul eveniment, Daria, cu puterile ei fantastice de refacere, ne face surpriza placuta de a reveni acasa.
Cu totii ne-am bucurat nespus si abia asteptam momentul acesta, dar mai ales ea era nerabdatoare sa ajunga din nou acasa.
Este foarte vesela si nu o doare nimic, deja merge singurica, mananca destul de bine (preferate fiind mamaliguta cu branza si smantana, ciorba de burta si omleta) si vorbeste mai stalcit dar incepe sa-si dea drumul la limba si s-o intelegem din ce in ce mai bine.

Speram intr-o continua refacere si revenire la normal.

Multumim lui Dumnezeu si Doamne Ajuta in continuare!

O lacrima de piatra ...

Cam asta e ceea ce am simtit zilele acestea dupa ce, sambata seara, intorcandu-ma in Iasi in urma unei zile petrecute minunat cu niste prieteni si familia fratelui meu, am aflat vestea cea mai groaznica din viata mea: masina fratelui in care era si Daria, la doar 20km de Botosani, a suferit un accident in urma caruia aceasta s-a rasturnat. Culmea este ca printre ultimele lucruri l-a care m-am gandit inainte sa primesc cumplita veste a fost si faptul ca a doua zi urma sa parcurg traseul Lacrima de Piatra cu Adi C. pe care tocmai il convinsesem la telefon sa vina cu mine in Cheile Bicazului.
In acea zi cu ghinion, repet, am avut cu totii o zi minunata in Piatra Neamt. Am vizitat cu copiii Parcul Zoologic, apoi ne-am dus la strand unde cei mici s-au balacit iar cei mari au facut un mic gratar, iar la final ne-am urcat in telegondola si am urmarit de sus frumusetile locurilor. Eu i-am convins pe Cornel, fratele meu si sotia lui Paula, sa vina cu noi si cred ca pana la momentul nefast, nu le-a parut rau deloc, ci din contra.
La intoarcere, in Targu-Frumos m-am despartit de Daria (care incepuse parca putin sa planga), transferand-o in masina lor si pe care planuisem s-o duca la ei la Botosani pentru vreo 2 zile. Eu am plecat apoi spre Iasi si pe drum deja incepeam sa-mi fac planul de plecare pentru a doua zi. Cum Catalin C. si Vlad V. erau deja in Chei nu prea aveam cu cine merge si-mi cautam un tovaras de drum. Cu Adi nu mai catarasem niciodata si i-am promis ca facem Lacrima de Piatra daca vine cu mine, urmand ca apoi sa schimbam intre noi si sa fac un alt traseu si cu Catalin.
Nu am mai apucat sa fac traseul Lacrima de Piatra dupa cum nu am apucat nici macar sa vars o cat de mica "Lacrima de Piatra" pentru ca pur si simplu... aceasta a impietrit in sufletul meu.
Ce s-a intamplat mai in detaliu puteti citi dand click aici. Eu unul nu am puterea sa comentez...
Au urmat cateva zile de cosmar diagnosticul in cazul Dariei fiind urmatorul: fractura craniana, contuzie cerebrala, etc ... dar important este acum faptul ca Daria incepe sa-si revina, incet-incet, si sper din inima ca in cat mai scurt timp sa redevina ceea ce a fost inainte.
Multumesc din suflet tuturor celor care ne-au fost alaturi pana acum chiar si cu gandul, si ii asigur ca tot ce avem nevoie acum este o rugaciune cat de mica pentru Daria.
Doamne Ajuta s-o vedem iarasi sanatoasa!

Carti de munte

Puteti comanda si cumpara cateva carti si reviste de munte la adresa:
www.karpatia.ro
Va faceti un cont cu datele personale si apoi din pagina principala va adaugati in cos cartile pe care doriti sa le cumparati. Daca comanda depaseste 50 ron atunci taxele postale sunt suportate de ei.
Succes.

Fete de fete

Iata ca si fetele sunt in stare de chestii grele:
"Painkiller" 8a - Cheile Bicazului si asta tocmai de Ziua Copilului.
Bravo Amalia si la mai multe!

P.S. Vedeti ce bine prinde orezul cu lapte? :)

31 Mai 2008 - Zi Aniversara

Astazi se implinesc 10 ani de cand am spus DA! in fata unei "Mari Adunari"...
Am rezistat atata? Uite ca da! O fi mult, o fi putin?

Este oricum o realizare pentru care merit felicitat.

Incurajarile dragutze ale colegilor din Studmont... acu 10 ani

Daca ar fi sa masor diferenta de nivel acumulata in acesti ani (suisuri si coborari repetate - ca doar asa-i intr-o casnicie) si vazand si rezultatul, pot spune ca mi-am urcat Everestul, sau macar ca sunt antrenat pentru el.

Stiati ca...

Astazi 29 mai 2008 la implinirea a 55 de ani de la urcarea pentru prima data a Everestului, am auzit la radio ca Nepalul si-a abolit monarhia dupa mai bine de 200 de ani de regim monarhist. Cica la Kathmandu se fluturau steaguri cu secera si ciocanul...
Ce urmeaza oare pentru ei?

Suspension Trauma - Intoleranta Ortostatica

Citind articolul: "Atarnand in coarda" scris de dl.Dinu Mititeanu, si la care faceam referinta in postul anterior, am vazut ca au existat cazuri de moarte in urma atarnarii in coarda atunci cand persoana respectiva nu avea ham ci doar vesta. Ei bine in urma unei documentari am constatat ca realitatea este urmatoarea:

Chiar daca persoana care ajunge in situatia de a atarna in coarda are ham dar este nevoita sa stea nemiscata o perioada mai lunga din diverse motive (oboseala accentuata, este accidentata ori inconstienta), este susceptibila de moarte in foarte scurt timp.

Fenomenul este unul normal si este denumit in engleza Suspension Trauma sau mai corect Intoleranta Ortostatica deoarece nu este o trauma propriu-zisa.
Acest fenomen ne intereseaza in mod deosebit pe noi alpinistii deoarece putem ajunge in situatia de a sta atarnati in coarda.

Care este explicatia?
Functionarea organismului uman nu se impaca cu statul nemiscat in pozitie verticala, deoarece sangele se acumuleaza in zona jumatatii inferioare, si datorita gravitatii nu se mai poate intoarce la inima. Dar prin miscare, se activeaza un mecanism de pompare prin care muschii preseaza venele si datorita valvelor din acestea sangele este readus la inima. In momentul cand starea de nemiscare persista mai mult de 10-15 minute se poate produce lesinul care este un mecanism de aparare, corpul cazand la orizontala si permitand astfel sangelui sa se reintoarca la inima. Daca nu are loc caderea, deci daca de ex. corpul atarna in continuare in pozitia verticala atunci, in foarte scurt timp, creierul nu mai primeste sangele necesar si organismul moare.
Atentie! Daca persoana a stat deja mult timp in aceasta pozitie, este contraindicat sa fie readusa brusc la orizontala, deoarece se poate produce un soc la nivelul inimii si altor organe cand sangele revine deodata in debit prea mare si incarcat de toxine.

Cum se previne?
Cel mai bun mod de prevenire este evitarea situatiilor de stat atarnat in coarda un timp mai indelungat.
Daca totusi nu avem de ales, prima solutie este sa incercam sa ridicam la fiecare cateva minute picioarele din genunchi ca si cum am sta pe scaun.
O solutie mai riscanta este sa miscam continuu muschii de la picioare dar aceasta conduce in acelasi timp la un aflux mai mare de sange in picioare.
O persoana aflata intr-o astfel de situatie nu trebuie lasata singura ci trebuie cat mai repede cu putinta eliberata din pozitia respectiva si apoi, daca a stat mai mult de 10-20 minute, trebuie mentinuta intr-o pozitie sezanda cu spatele drept cam 30 minute.

Ceea ce am prezentat este doar o scurta sinteza si va invit sa cititi in detaliu despre subiectul acesta pe linkul urmator: http://www.suspensiontrauma.info
Atentie! Daca veti aplicata in practica doar ceea ce am scris mai sus fara sa va documentati suplimentar NU ma veti putea considera raspunzator de rezultatele pe care le veti obtine.

De aceea este recomandat pentru fiecare alpinist sa poarte la ham cate 2 bucle Prusik, si bineinteles sa stie sa le foloseasca, pentru a putea sa iasa singur din situatia de atarnare in coarda.
Detalii despre modul de folosire a buclelor Prusik voi da intr-un mesaj viitor.

Santinela de la Gatul Iadului

Titlul reprezinta numele unui traseu clasic de catarare, considerat de referinta in zona Cheile Bicazului.

Scurt istoric:
A fost deschis in 1961 de catre echipa de alpinisti constituita din Gheorghe Enache, Tudor Hurbean si Constantin Ursulescu. Iata ce se spune despre traseu in ghidul de alpinism al Cheilor Bicazului al lui Wild Ferenc (Dimap):
"Este unul din traseele cele mai frumoase din Cheile Bicazului. Partea inferioara ofera, in parti egale, catarare naturala exigenta si catarare artificiala. Pe partea superioara domina catararea artificiala, aici frumusetea traseului este data de surplombarea puternica si foarte expusa a peretelui...
Deschiderea acestui traseu a constituit unul din marile evenimente ale istoriei alpinismului romanesc, iar pitonarea Petei Galbene constituie o curiozitate demna de istoria alpina. Posibilitatile de escaladare a Petei Galbene, de la bun inceput, au fost puse sub semnul intrebarii de somitatile alpinismului acelor vremuri. Cei doi cataratori cu calitati stralucite, Enache si Hurbean, s-au si impotmolit in roca friabila, putreda. Novicele Constantin Ursulescu, a carui nume nu l-am intalnit nici inainte, nici dupa acest eveniment in cronica alpina a tarii, a realizat o performanta uluitoare: a pitonat pasajul cheie intr-o singura zi."

Traseul fost omologat ca fiind de grad 6A, ceea ce inseamna un traseu extrem de dificil (scara romaneasca de cotatie a dificultatii traseelor alpine incepea de la 1A si se termina la 6B). In cotatie actuala folosind scara franceza de ansamblu ar putea fi considerat ED- (ED = extrêmement dificile). Traseul are 8 lungimi de coarda din care ultima este de fapt o creasta foarte usoara spre varf. Lungimea cumulata a traseului este de peste 321 m si incepe in imediata apropiere a soselei ce strabate Cheile Bicazului, dupa coltul unde aceasta face o puternica curba la dreapta, in locul de confluenta al Bicazului cu Bicajelul. Aici peretele Bardosului atinge inaltimea maxima de 280 m. La inceput se urca usor ascendent pe niste brane cu iarba pana la baza peretelui. De aici exista 2 variante de incepere a traseului: varianta clasica ce urmareste niste pitoane in sus si varianta lui Kobe spre dreapta (STR8 Line 6+) ce urmareste o fisura continua asigurata cu spituri si mult mai sigura decat varianta clasica.

In acest traseu s-a intamplat la un moment dat prin anii '80 si un eveniment incarcat de dramatism, si despre care s-a scris si prin revistele vremii. Despre acest eveniment si altele puteti citi detaliat pe site-ul domnului Dinu Mititeanu dand click aici.

Asadar in dumineca de 18 Mai, impreuna cu Catalin Cretu, am decis sa facem acest traseu, ca prima "piesa de incercare" din acest an. Eu am reusit astfel sa-l parcurg pentru a 6-a oara din care de 3 ori numai cu Catalin. Timpul in care l-am facut a fost de 6 ore; oricum nu ne-am grabit sa doboram recordul de 4 ore scos de mine anul trecut impreuna cu Vali Chiriac dar nici recordul de peste 10 ore scos in 2004 impreuna cu Doru Platon (Doruletz, bine macar ca nu am dormit prin traseu...).
L-am facut in maniera cap-schimbat adica fiecare din noi este cap de coarda alternativ pe cate o lungime, iar lungimile le-am stabilit astfel incat Catalin sa faca cap si celelalte lungimi pe care pana acum le-a facut doar secund. Deci a inceput el cu prima lungime, o bavareza frumoasa pe o fisura foarte bine definita, de aproximativ 30m, pana pe pragul mare din regrupare.

Catalin negociind prima lungime

Catalin a zis ca a facut-o rotpunkt, la fel si eu. In urmatoarea lungime am urmat eu cap, intai se trece un mic tavanel prin stanga, apoi pe fisura larga in sus si dupa vreo 10m se face o mica traversare spre dreapta cam 2m si din nou in sus tinand fisura buna pana sub regrupare unde se face stanga pe pragul mare cu iarba.

Eu ma pregateam sa trec tavanelul din lc. 2

Eu am incercat tot rotpunkt dar am fost nevoit sa ma odihnesc in 2 locuri caci se pare ca nu mai am anduranta. Aceste prime 2 lungimi le-am mai facut rotpunkt si anul trecut. In lungimea a 3-a pornind pe un mic horn spre dreapta apoi pe praguri se ajunge dupa vreo 10 m la un loc de deschis cu multa iarba si din nou se traverseaza stanga peste o mica creasta si apoi pe praguri usor ascendent spre dreapta iar in final un mic traverseu de vreo 5-6m spre dreapta pana intr-o regrupare destul de buna.

Catalin la inceputul lc. 3

Si aici am reusit, secund fiind, sa trec un pas in plus fara sa ma folosesc de pitoane. Incepand cu lungimea a 4-a urmeaza practic predominant catararea artificiala, cu scarite, intai direct in sus vreo 10m apoi usor oblic spre stanga si apoi din nou in sus peste cateva burti pana pe un pragulet nu foarte mare dar destul de comod, exact in dreapta primului tavan si deja pana aici s-a parcurs o buna bucata din Pata Galbena. Lungimea a 5-a, incepe printr-o traversare la stanga 2 m apoi oblic stanga in sus si ulterior dupa cativa metri revine in traversare usor ascendenta spre dreapta pana sub un fel de horn usor inchis in partea superioara unde se trece spre dreapta peste niste praguri si se ajunge intr-o regrupare buna.

Catalin la sfarsitul Petei Galbene

Lungimea a 6-a incepe direct in sus cativa metri apoi oblic spre stanga pana sub ultimul tavan care se ocoleste pe dedesubt si se traverseaza practic pe buza celui de-al 3-lea tavan unde este punctul cel mai aerian din tot traseul.

Aerian inseamna aerian...

Dupa ce se trece pe langa o mica grota se urca usor ascendent stanga si dupa cativa metri unde peretele pierde din inclinatie se ajunge in partea stanga a ultimului tavan, intr-un punct unde vine si traseul a XX-a Aniversare.

Eu pe parcursul faimosului traverseu

Din aceasta regrupare se coboara putin si apoi se urmareste linia pitoanelor in sus si apoi spre dreapta pana pe creasta care in scurt timp isi pierde inclinatia si devine din ce in ce mai usoara, dar atentie este si putin friabila pe alocuri.

Catalin intr-o ultima sfortare...

Ultima regrupare se face pe o placa inclinata sub un colt de stanca care parca bareaza calea spre varf. De aici se poate merge si fara coarda, pe o creasta cvasi-orizontala care duce pana in varful Santinelei, caci oricum nu mai exista decat maxim 2 pitoane pe toata lungimea ei de peste 50m. In varf (1011 m), pe un mic platou, ca de fiecare data, ne astepta o mica surpriza: un loc plin de flori de iris pitice (in alte dati am prins chiar si branduse de toamna) care ne-a incantat privirile si ne-a facut sa uitam de oboseala.

Iris Verna - Iris pitic

Vremea a fost foarte buna, nu foarte cald decat putin pe la jumatatea traseului, iar norii au fost bineveniti si ca un obicei deja, in ultima lungime am primit binecuvantarea cerului cu cativa stropi blanzi de ploaie. A fost super.

Concluzii si observatii:
Traseul este bine pitonat, pe alocuri chiar cu spituri, cu regrupari in general comode, este expus vara la soare in cea mai mare parte a sa, ceea ce poate constitui un dezavantaj din cauza posibilitatii de deshidratare, mai ales daca nu are fiecare o rezerva suficienta de apa. Este un traseu frumos si solicitant iar in unele locuri chiar expus.
Un lucru important este ca cel putin in primele 3 lungimi si in ultimele 2 abia daca ne vom auzi cu coechipierul chiar in eventualitatea folosirii unui fluier, deci atentie la modul de comunicare.
Retragerea se face urmand o poteca marcata prin padure pana la un grohotis pe care-l urmam in coborare pana la serpentinele soselei. Acolo, din pacate sau din fericire, dupa o zi calduroasa, trebuie trecuta apa Bicazului. Succes!

Despre Everest

Pentru ca zilele acestea sunt romani in expeditii care incearca sa urce varful, m-am gandit sa scriu cateva lucruri despre Everest.
Acest varf a fost descoperit in 1852 prin eforturile lui Sir George Everest, pe atunci comandantul ehipei de cercetari geografice din India Britanica. A fost inregistrat initial cu numele Peak XV si apoi numit oficial Everest in 1865, dupa numele descoperitorului sau, cand s-a recunoscut a fi cel mai inalt varf. Bineinteles varful era cunoscut in Tibet sub numele de Chomolungma ("Zeita Mama a Pamantului"), in China a fost numit Qomolangma iar in Nepal a fost denumit Sagarmatha ("Fruntea Cerului") in 1956.
Everestul este, dupa cum bine stim cu totii, cel mai inalt vf. de pe glob cu cei 8850 m ai sai. Apropos, inaltimea varfului variaza in timp din cauza faptului ca masivul Himalaya (in sanscrita hima=zapada si alaya=casa) este relativ tanar si sufera miscari continue de ridicare. De exemplu inaltimea Everestului masurata in 1852, pe vremea cat era cunoscut drept Peak XV, era de 8840 m apoi, cand a fost masurat din nou in 1954, era de 8848 m iar in noiembrie 1999, cand a fost masurat de catre National Geographical Society, cu ajutorul aparaturii moderne si satelitilor, s-au inregistrat 8850 m.
Varful este situat chiar pe granita dintre Nepal (spre sud) si Tibet (spre nord) si face parte din sub-sistemul muntos Khumbu, din regiunea muntoasa Mahalangur la randul ei din zona muntoasa Himalaya Centrala.
Everestul a fost urcat pentru prima data in 29 mai 1953 de catre Sir Edmund Hillary (decedat anul acesta) si Sherpa Tensing Norgay pe traseul prin Saua Sudica.

Edmund Hillary la Everest Golden Jubilee

Multa vreme a ramas un mister cine din cei doi a fost totusi primul care a pasit pe Everest, iar dupa multi ani Tensing Norgay a recunoscut ca Hillary a fost primul si el a urmat la doar cativa pasi dar in momentele acelea nu se gandeau cine ar fi primul si cine nu.
Prima femeie care a urcat varful a fost japoneza Junko Tabei in 1975.

Junko Tabei la Everest Golden Jubilee

Primul alpinist care a urcat Everestul fara oxigen suplimentar si apoi l-a urcat si solo a fost Reinhold Messner, fiind deasemenea si primul alpinist care a reusit urcarea tuturor celor 14 varfuri de peste 8000 m.

Reinhold Messner la Everest Golden Jubilee

Pana anul trecut au ajuns pe vf.Everest aproximativ 2000 de persoane, inclusiv un japonez de 71 ani, un alpinist cu un picior artificial si chiar si un baiat de 15 ani. Din acest total, peste 500 au urcat varful numai in 2007. Dintre toti acestia, multi au urcat varful chiar de mai multe ori. Recordul de urcari pe Everest apartine lui Appa Sherpa cu 17 reusite. Si americanul de origine romana Gheorghe Dijmarescu se poate mandri cu un numar record de 9 urcari pe vf.Everest, iar anul acesta incearca din nou. Dar in incercarea lor de a cuceri varful au si murit deja peste 200 persoane.
Pentru alpinisti este cred cel mai scump varf, expeditiile cu regim all-inclusive pana pe varf costand (in anul 2003) in jur de 15000 $ pe partea nordica tibetana si in jur de 25000$ pe partea sudica nepaleza.
In mai 2003 cand s-au implinit 50 de ani de la prima urcare a varfului, s-au organizat in Kathmandu, capitala Nepalului, festivitatile Jubileului de Aur al Everestului, la care am avut onoarea sa particip si eu. Chiar inaintea acestor evenimente am facut parte din echipa romaneasca a expeditiei de urcare in premiera a varfului "virgin" Macchermo-Pharilapcha (6017 m) din regiunea Solukhumbu. Ticu Lacatusu impreuna cu Viorel Amzaroiu au reusit atunci sa deschida un traseu in premiera pe fata sudica a varfului fara corzi fixe si fara ajutor suplimentar. Eu, din cauza aclimatizarii insuficiente, am putut doar sa le tin pumnii din tabara de baza avansata instalata la aproximativ 5200 m. Din aceasta tabara, am reusit macar sa vad Everestul stralucind atat la apus cat si la rasarit de la nu mai mult de 20km. Cand l-am vazut prima data aveam impresia ca-l cunosc de o viata...

Poza mea cu Everestul in ultimele raze de soare

Acea expeditie a fost totusi o experienta deosebita pe care nu o voi uita niciodata. Oricum Everestul nu este pentru mine un varf pe care sa-mi doresc sa-l urc, desi inainte de a sti ca voi merge in acea expeditie, imi pusesem asa, ca o dorinta, sa reusesc sa ajung pana la 40 de ani pe un varf de peste 8000 m. Vom vedea ce-mi mai rezerva viitorul...apropiat.

Despre Everest s-au facut pana acum multe filme iar pe 13 Mai se va lansa un nou film documentar: "Storm Over Everest" realizat de catre David Breashears.


Ce am gasit interesant legat de prezentarea acestui film, de pe site-ul revistei Climbing, a fost o definitie simpla dar extraordinara a caracterului: "Caracterul este dat de ceea ce faci atunci cand nu te vede nimeni". Ei, nu-i asa ca e geniala?

Periplu prin verticalele Suhardului

Salutare,
Au trecut cam 5 luni de la ultima iesire de catarare pe stanca. Din noiembrie cand am urcat cu Catalin traseul Umbra Muchiei nu am mai parcurs nici un traseu clasic. Nici macar pe la Bucium nu pot spune ca am fost, doar de cateva ori. Asadar venise momentul sa reincep acomodarea cu stanca, atat de draga noua alpinistilor. Catalin nu a putut sa vina asadar am plecat doar cu Ionut. Cu noi au mai venit pana in Cheile Bicazului, la escalada, Amalia cu al ei Cata. O ploaie usoara ne-a intampinat dupa iesirea din Piatra Neamt dar noi ne incurajam ca in Chei va fi frumos.
Intradevar de plouat nu a plouat deloc dar nici f.cald nu a fost, ceea ce ne-a avantajat.
Cum la Gatul Iadului era cam umbra am pornit spre Suhardul Mic cu gandul sa incercam mai multe trasee usoare, ca si sesiune de incalzire. Pe la ora 10 eram gata pregatiti la baza peretelui. I-am propus lui Ionut sa mergem cap schimbat, pt. rapiditate, dar el a refuzat asa ca a trebuit sa merg doar eu cap de coarda. Nici o problema.
Primul traseu abordat a fost "Diedrul Soimilor", pe care il mai parcursesem in dec. 2000, un traseu f.frumos si spectaculos. Pe alocuri putin friabil deci trebuie atentie. 3 lungimi pe care le-am abordat si parcurs in maniera rotpunkt dar am fost nevoit dupa jumatatea primei lungimi, intr-un pasaj mai surplombant, sa ma odihnesc intr-o asigurare fixa, deoarece lipsa de antrenament si-a spus cuvantul... Ar fi cam 7/7+. Ne-a luat exact 2 ore sa iesim sus apoi am coborat pe scurtatura dinainte stiuta la baza peretilor.

Al doilea traseu abordat a fost "Unghia Neagra" (facut o singura data in mai 2003 parca), tot 3 lungimi si parcurs tot rotpunkt de data asta complet dar nu fara emotii. In prima lungime, in pasul cheie de 6+, am fost la un pas sa ma arunc, dar am reusit sa ma echilibrez in ultimul moment, si sa respir adanc astfel incat sa scap de incordare si sa trec cu bine mai departe. Tot 2 ore ne-a luat si acest traseu, dar in lungimea a 2-a, cu portiuni f.friabile, am mers "ca pe oua"... Iesirea este comuna cu traseul parcurs anterior si de asemenea coborarea.
Ultimul traseu ales a fost "Hornul Rosu", traseu nou pt. mine, tot 3 lungimi. Desi in prima lungime Ionut a zis ca fi nevoie de tras rucsacul am abordat ramonajul cat mai in exterior si am trecut fara nici o problema cu rucsacul in spate. Lungimea a 2-a are pasul cheie, tot cam de 6+, pe care l-am trecut cu bine la rotpunkt. Ultima lungime f.usoara ne-a scos intr-o mica sea exact deasupra regruparilor din Gentiana si Fisura Centrala. Inca 1 ora si jumatate. Fiindca mai aveam timp si ca sa imbogatim periplul, am coborat in rapel pana in regruparea de unde se desparte traseul "Fatza Hornului Rosu" si l-am facut si pe acesta. Inca 2 lungimi de coarda, prima pana in creasta si urmatoarea cu un traverseu dreapta si apoi pe niste fisuri si praguri pana pe fetele de iarba din partea superioara a Surhardului. Inca 1 ora.
Sus, dupa 11 lungimi de coarda, nu foarte grele dar parcurse frumos si fara pitoane, eram multumiti si fericiti. A fost o zi placuta, cu vreme perfecta pentru catarare.
Efortul depus l-am simtit abia zilele urmatoare cand am facut putina febra musculara...
Sper ca de acum sa am timp sa ies in continuare macar o data pe luna ca sa imi mentin macar forma actuala. Nu stiu ce traseu va urma dar vom vedea, poate Independentei, poate Santinela...

Anotimpurile muntelui

Pentru cei interesati va recomand calduros o proiectie de fotografii intitulata "Anotimpurile Muntelui" sustinuta de dl.Dinu Mititeanu din Cluj si organizata de Ioana Ursache intr-un amfiteatru de la UMF Iasi.
Pentru mai multe detalii vizitati:
http://muntesifotografie.blogspot.com/2008/03/dl-dinu-mititeanu-vine-la-iasi.html

Poveste din Crai ... reloaded

De multa vreme ne propusesem (eu cu Catalin) sa facem o tura de iarna mai serioasa. La ultimele discutii am stabilit sa incercam creasta Arpaselului, situata in Fagaras. Eu am mai parcurs-o impreuna cu Octavian in vara lui 2000, de la vest la est, condusi de Tudor, un salvamontist din Pitesti. Pentru tura in Fagaras ni s-au alaturat si Sorin cu dl.Miki Bucholtzer ce aveau in plan sa faca o portiune a crestei.
Cu cateva zile inainte de data de plecare stabilita, joi 20.03.2008, vremea s-a cam stricat si am hotarat de comun acord sa ne incercam norocul pe creasta Pietrei Craiului, care este mult mai accesibila. Cu o saptamana inainte dl.Dinu Mititeanu si alti cativa membri ai CAR au parcurs creasta nordica in conditii acceptabile.
Zis si facut, plecam joi pe la 19:30 dupa ce ne adunam cu greu, ca dupa o zi incarcata. Inainte de Brasov a inceput sa viscoleasca, iar in Zarnesti era deja zapada de 2 degete asternuta pe sosea. Asta este... Cam pe la 02:00 suntem langa cabana Gura Raului. Motaim in masina pana pe la 05:30. Rasaritul ne anunta ca va fi totusi vreme buna. Ne aranjam si filtram echipamentul dupa care pornim spre Prapastiile Zarnestilor. La fantana lui Botorog parasim drumul si o luam pe marcaj BG spre cabana Curmatura. Dupa un parcurs in urcus constant prin padure, trecem la un moment dat prin poiana Zanoaga unde incepe sa se vada creasta in intregime si deasemenea Bucegii. Peisajul e superb, totul straluceste in soare si ne-au mai incantat si niste branduse firave acoperite pe jumatate cu zapada proaspat cazuta.In 2 ore ajungem la Curmatura unde ne intampina un "catelus" Saint-Bernard foarte blind. Servim cate 2 randuri de ceai si gustam cate ceva. Pe la 10:00 pornim spre creasta, care ne promitea momente de neuitat. Dupa un usor urcus prin padure spre Saua Crapaturii ajungem in scurt timp la baza peretilor varfului Turnul unde ne intampina cateva pasaje mai delicate cu cabluri. Pana aici dl.Miki se resimte putin dar avand in vedere ca nu a mai iesit de mult la munte si ca are peste 60 ani lucrul e de inteles. Rucsacul lui cu cadru e la fel de greu ca ale noastre. Oricum un lucru e clar: ce a facut el in materie de alpinism nu vom mai apuca noi sa facem niciodata. Ne echipam cu coltari, hamuri etc. Zona e foarte abrupta si inaintam cu atentie. Cand ajungem pe varful Turnul putem vedea totul in jur, pana in cele mai indepartate zari.
De acolo incepe creasta nordica propriu-zisa. Zapada este din belsug dar totusi este suficient de asezata in cele mai multe zone, astfel incat sa inaintam fara greutate prea mare. Succesiunea de varfuri de distinge clar pana dupa zona Grind. Estimam ca vom ajunge la refugiul Ascutit pe la ora 15:00 si speram sa putem merge mai departe avand in plan sa facem bivuac in cort. Inca de la cabana suntem acompaniati de 2 baieti din Cluj si Tg.Mures care vor sa innopteze tot la ref.Ascutit. Pe alocuri creasta devine foarte ingusta si mergem la echilibru ca pe o barna.Nu sunt cornise mari ceea ce este in avantajul nostru. Ajungem la un moment dat si la cateva pasaje unde ne legam in coarda. Trecem cu bine si incet incet ne apropiem, odata cu asfintitul soarelui, de varful Ascutit unde ne asteapta refugiul. Ne aducem aminte de momentele petrecute in toamna. Nu mai avem timp sa mergem mai departe si oricum ziua a fost destul de obositoare asa ca ramanem acolo. Ne pregatim de bivuac si incepem sa pregatim mancarea. Ne hidratam bine cu supe si ceaiuri si mancam pe saturate. La putin timp se starneste un vant destul de puternic care ne pune pe ganduri. Daca ne prindea in creasta inaintarea ar fi fost problematica. Vantul se inteteste peste noapte si desi cerul e senin si luna plina lumineaza feeric toata creasta, in refugiu viscoleste zapada. Spre dimineata traim impresia ca putem fi luati de vant cu tot cu refugiu. Speram sa se linisteasca urgia dupa rasaritul soarelui dar degeaba. Hotaram sa coboram din creasta spre Curmatura. La plecare din refugiu ne vedem nevoiti sa ne legam in coarda caci altfel riscam sa fim luati pe sus. Coborarea nu este dificila dar la un moment dat trecem niste pante cam periculoase. Experimentez si o mica avalansa in placi. Ajungem la nivelul padurii si de acolo totul este mult mai simplu. Pe la amiaza suntem la cabana unde ne relaxam cu bere si vin fiert si mai mancam cate ceva. La plecare trecem din nou prin poiana cu branduse, care de data asta nu mai sunt in zapada. La masina ne bucuram de momentele placute si in drum spre casa ne gandim deja la ture viitoare. Cel mai probabil in Bicaz la catarare...
Mai multe poze din aceasta tura puteti vedea aici.
P.S. Eu sunt la a 2-a renuntare in Piatra Craiului din cauza vantului. In decembrie 2002, dupa ce incepusem creasta sudica si mai aveam cam 100m pana in Coama Lunga, au inceput ca din senin rafale de vant puternic care ne amenintau siguranta asa ca am decis sa ne intoarcem si sa coboram spre Grind. Nu-i bai, muntele ne asteapta totul e sa avem rabdare. Oricum data viitoare vom incepe cu creasta sudica, sic!

"Olimpul Moldovei" iarna

Salutare,
Iata ca a venit vremea sa ne mai si miscam putin. Dumineca 16.03.2008. Nu s-a legat o iesire in Chei la catarare de mai bine de 1 luna (din cauza vremii in principal - ud sau nins din abundenta) asa ca am hotarat ca sa facem si ceva mai de placere. O scurta tura in Ceahlau - botezat de Cantemir drept "Olimpul Moldovei" - nu ne-ar strica, ba chiar ne-ar prinde bine ca antrenament pt. planurile viitoare de iarna, caci la munte iarna inca e acasa. Pornim de dimineata impreuna cu Catalin si Ionut spre Izvorul Muntelui unde ajungem pe la 8 si parcam masina. Ne facem rucsacii si incepem urcusul. Luam cu noi si echipament de catarare ca deh, ne mamanca totusi palmele. Ne indreptam spre Fundul Ghedeonului, nefiind inca hotarati ce vom face: ori Jgheabul Arcadei daca zapada e intarita ori urcam pe Jghebul cu Zaruri. Pe poteca de apropiere nu este zapada de loc.Abia prin zona Zarurilor se iteste ceva zapada. La un moment dat observam urme de laba. De urs evident, dar nu era chiar proaspata. Si nici foarte mare. Mai incolo observam ca pe jgheaburi in general nu prea este zapada buna si alegem varianta de urcat pe la Zaruri cu trecerea in Jgheabul Ursilor. Trecem la un moment dat pe la baza unor pereti mai inalti unde zarim niste pitoane si parca am sta sa urcam acel traseu. Totusi lasam incercarea pt. cand o fi mai cald. Urcam spre dreapta intr-o strunga ingusta unde gasim ceva pasaje mai delicate (mai ales si din cauza zapezii de pe stanca) dar apoi coboram relativ bine spre Jgheabul Ursilor. Putina gheata pe portiuni ne face sa fim prudenti.
Odata iesiti in cealalta vale incepem un urcus relativ lejer, chiar pe firul vaii, printre bolovani, copaci cazuti si zapada destul de mare pe alocuri. In curand suntem in poteca care vine de la Poiana Maicilor spre cabana Dochia. Urmam poteca fara probleme si ajungem in platou de unde cabana Dochia e "la cativa pasi". Vremea este superba, insorita si fara sa fie prea frig. Acolo ne lafaim cu cate o ciorba calda si cate 2 ceaiuri si ceva mancare din rucsaci. In scurt timp plecam spre Toaca si Panaghia cu gandul sa incercam acolo un traseu pana pe varf daca se poate. Aveam un plan vechi de a ajunge sus pe Panaghia impreuna cu Kobe si Wky, in iarna anului 1999 dar care nu s-a mai materializat. Vremea ne permite sa facem poze dar parca se aduna norii dinspre sud-vest dand un aer sumbru Ocolasului Mare. Incepe si putin vant. La baza Panaghiei incercam sa urcam o panta foarte incarcata de zapada, unde ne scufundam pe alocuri si pana la brau. Gasim o cale de acces mai buna si ne echipam. Traseul e vizibil, pare bine pitonat si nu prea greu. Incep sa ma duc spre primul piton, bocancii nu imi ofera incredere prea mare dar ma descurc. Trec si de urmatoarele 2 pitoane si deja parca ma simt incordat. Iarna nu-i vara si nici antrenamentul nu mai este ca altadata. Urmeaza un piton mai indepartat, spre care ma duc folosind pana la urma scarita, dar cand colo, nu intra nici macar o carabiniera ruseasca de titan. Nasol... Hotaram sa renuntam, mai ales ca este deja aproape ora 4 si urmeaza si coborarea. "Cu siguranta ne vom mai intalni noi" imi zic in gand. Ne intoarcem pe poteca spre baza varfului Toaca si de acolo pana la stalpul de marcaj unde incepe traseul de coborare pe Jgheabul cu Hotare. Pana in padure totul este bine dar de acolo incep portiuni cu gheata. Ne incetinim ritmul ramanand sa ajutam o pereche sa treaca de portiunile dificile. In scurt timp ajungem la masina unde ne dezechipam si apoi pornim spre casa, exact cand se lasa intunericul. A fost o tura frumoasa, cu putin efort si placeri diverse. Pacat ca nu putem sa ne permitem mai des asa ceva.

Dati-mi ceva timp... liber

Din pacate, in ultima vreme nu prea mai stiu ce inseamna timp liber... timp liber pentru a-l petrece impreuna cu familia, cu prietenii ori pentru a mai putea iesi putin la munte.
Sunt plecat aproape saptamanal prin toate colturile tarii, pe orice fel de vreme, si unde sunt cel mai adesea singur, dar asta nu inseamna nicidecum timp liber.
Noul meu prieten (Asus A696 PDA) ma mai ajuta sa-mi treaca timpul mai usor, in special in timpul deplasarilor lungi, chiar si atunci cand conduc, fiind dotat cu sistem de navigatie prin GPS. Macar asta merge super, mai ales impreuna cu noul si "micutul" Nissan X-Trail.
Oricum e nasol, m-am cam saturat de viata asta. Mi-e dor deopotriva de familie si de pasiunea mea muntele dar ce pot face decat sa ma impart cat pot de mult in putinul timp liber pe care-l am. Ma tot impart pana n-o sa mai ramana nimic din mine... :))
Asa ca daca vreti sa ma mai vedeti intreg dati-mi ceva timp liber... Dau oricat!

Anul 2008 incepe "la rece"

La Multi Ani!
Iata ca suntem deja in anul 2008. Sper ca pentru cei mai multi anul care a trecut a fost unul macar bun daca nu cumva foarte bun. Iar anul care a venit va doresc sa fie incarcat de realizari si impliniri pe toate planurile.
Pentru mine, anul a inceput cu o experienta glaciara. Dumineca 6 ianuarie, ne-am pornit in formatie de 5+1 (Eu, Catalin, Vlad V, Ionut si Razvan + porcul transat din portbagaj) spre Cheile Bicazului, unde aveam de gand sa ne incercam norocul la gheata de pe cascadele Bicajelului. Kobe fusese impreuna cu Vali cu 2 zile inainte la dry-tooling si asa am aflat ca erau inghetate bocna cascadele (au fost -20 grade). Avand in vedere ca eu nu mai atinsesem gheata cu pioletii inca din iarna lui 2006 (care a fost cel mai bogat pentru mine in sensul asta) eram super incantat dar si super neantrenat. Cu o seara inainte mi-am ascutit bine pioletii (operatie pe care eu nu o mai facusem niciodata de cand i-am preluat de la Kobe) si deasemenea am ascutit putin si suruburile sau cuiele de gheata.
Dupa un drum fara peripetii dar cu ceva intarzieri (prietenii stiu de ce) si in care am trecut printr-un mic viscol la iesirea din Piatra Neamt si unde ni s-a sugerat sa ne intoarcem, am ajuns la 8:30 in chei si ne parcam masina exact langa cea a lui Kobe (cred ca nu mai sunt locuri de parcare la el la bloc si o parcheaza de acum in chei...). Erau doar -10 grade. A urmat echiparea si apoi un drum de apropiere de vreo 1/2 ora peste apa inghetata si apoi printr-o padure incarcata feeric de zapada.

Ajunsi intr-un final deasupra cascadei nr.1 ne hotaram sa mergem direct la cascada nr.2 undeva la vreo 200m mai in amonte. La baza cascadei, constatam ca nu este inca la fel de bine formata ca acum 2 ani (era mai ingusta) dar oricum este practicabila si prezinta o buna etapa de reacomodare cu gheata.

Ma pregatesc eu sa urc cap si, filat de Catalin, fac primii pasi cu incredere. Dupa vreo 5-6m pun si primul surub care intra bine. Apoi cascada mai pierde putin din inclinare formand ceva praguri. Intra si a doua asigurare, totul fiind ok. Pioletii nu aveau dragoane dar le-am montat cate un trigger pt. deget de la Grivel lucru ce ajuta putin. Cam de la jumatate cascada incepe sa devina aproape verticala lucru ce incurca putin socotelile, mai ales pentru unul neantrenat ca mine.

Ma vad nevoit sa-mi pun selbul in piolet de cateva ori, lucru care nu-mi place dar nu am ce face. oricum asta inseamna cel putin ca am incredere in plasamentul pioletului, sau oricum nu am alta alternativa, caci nu mai pot strange pioletul in mana. Faza super tare a fost cand, la un moment dat, imi iese sau scap pioletul drept si scap si picioarele, care oricum nu prea stateau bine pe gheata foarte casanta, ramanand agatat doar intr-un singur piolet, balaganind in gol, dar rapid am prins ceva si cu cealalta mana (nu mai stiu ce?) echilibrandu-ma din balans si apoi am fixat putin coltarii in gheata, revenind la normal tocmai cand mai aveam putin si scapam si mana stanga. Merita filmata toata faza dar asta e, baietii in loc sa faca chestii serioase ei tot chibitau si faceau poante pe seama mea. Oricum gheata a fost destul de casanta si se desprindeau bucati destul de mari dar din fericire nu au accidentat pe nimeni. In partea stanga a cascadei curgeau siroaie de apa si m-am cam udat destul de mult.
Intr-un sfarsit, destul de greu, cu multe pauze de odihna in piolet, am ajuns sus unde eram cu mainile foarte obosite ca abia mai puteam tine pioletii in mana. Am fixat mansa la un copac si am coborat in rapel. La coborare nu am scos asigurarile cu gandul (ideea lui Catalin defapt) ca vom urca cu totii cap, dar de unde...
Am folosit cu totii mansa de cel putin 2 ori, eu am urcat chiar de 2 ori la rand fara odihna si Catalin a urcat ultimul sa recupereze echipamentul de la copac. Unii au fost mai in forma, altii mai putin dar oricum toti eram bine-dispusi si ne-am simtit bine. Atmosfera a fost placuta, pacat ca eram in mare graba si la ora 14 a trebuit sa parasim zona. Nu de alta dar se dezgheta porcul. Drumul de intoarcere nu a pus probleme mari desi pe alocuri viscolul si-a facut simtita prezenta. Am ajuns in Iasi cam la ora 18. De acolo eu mai aveam de facut inca un drum la Botosani la dus cu porcul si la intors cu Daria. Noroc de Nissan X-Trail 4x4. Dar oricum porcul trebuia sa-mi multumeasca ca l-am plimbat pana in chei.
Urmatoarea iesire se preconizeaza a fi tot la cascade de gheata cam peste 2 saptamani. Desfasurarea "logistica" va fi cu mult mai mare (din nou prietenii stiu de ce). Spor la treaba pana atunci.

Preferati "Umbra"?

Preferati o zi mohorata in Iasi la 1-2 grade sau o zi insorita de catarare in Bicaz la peste 10 grade? Bineinteles ca toti ati alege varianta a 2-a. Dar daca nu ati sti ca acolo e soare si cald, iar previziunile meteo ar spune ca va ploua? Oare ati risca? Ei bine, noi am riscat si nu ne pare rau. Ne era prea dor de stanca ca sa mai asteptam.
Asadar, dumineca 25 noiembrie, am plecat dis de dimineata (la 5:30) spre Cheile Bicazului in urmatoarea componenta: Eu cu Catalin si Ioana cu Florin si Mihai. Toti eram cam "nemiscati".
Cum cealalta echipa isi dorea sa faca Creasta Estica am hotarat sa intram si noi intr-un traseu tot in Piatra Altarului ca sa fim impreuna. Catalin a propus Vanatorii de Munte dar eu m-am gandit sa incercam un traseu nou. Mi-am adus aminte ca in oct.1999, la a 2-a mea iesire la munte cu Kobe, el a zis ca facem Vanatorii de Munte si dupa cateva lungimi de coarda ne-a prins un viscol si a trebuit sa ne retragem. Ulterior, ne-am dat seama ca era un alt traseu. Totusi, ziua urmatoare am reusit sa ajungem toti 3 pe varf (pe atunci echipa era completata de Wky), dar pe traseul Creasta Estica.
Nu stiam nici acum mare lucru despre acest traseu, el nefiind documentat in nici un ghid, ci doar ca este mentionat in lista traseelor din Bicaz, intocmita tot de Kobe.

Umbra Muchiei (5B,6 A1) - 7lc

La ajungerea in zona fostei cabane Cheile Bicazului, imediat dupa trecerea podului, ne-a intampinat un strat sanatos de gheata drept pentru care a trebuit sa intorc masina (bineinteles cu ajutorul baietilor care au impins din greu) si s-o las in parcarea de langa drum. Era destul de frig (2-3 grade la umbra) dar macar era soare si senin. Piatra Altarului stralucea in soare si nu se vedea nici un pic de zapada pe ea. Ne-am echipat, am mancat cate ceva si am pornit spre baza ei. La trecerea paraului doar Mihai "a scapat" cu un picior muiat in apa. Mai sus ne-am despartit si am luat-o in cautarea intrarii in traseul nostru. Desi mai facusem prima parte din el, trecand atata timp de atunci, imi aduceam cu greu aminte inceputul. Tot ce aveam intiparit in minte era o poza cu Kobe stand dezinvolt cu mana stanga intr-o inversa. Am gasit pana la urma intrarea pe un mic platou si acolo am constatat ca era deja f.cald (cred ca peste 10 grade) si a trebuit sa ne dezechipam de un rand de haine. Prima lungime s-a dovedit a fi una usoara cu doar vreo 3 pitoane pe ea, mai mult una de apropiere. Din regrupare, am regasit acel pasaj ce-l aveam in memorie a fi in prima lungime.

Kobe in UM (1999)	Eu in UM (2007)

Surpriza a fost sa gasesc si niste spituri noi. Dupa ce a venit si Cata am hotarat sa ma duc tot eu cap in urmatoarea lungime. Aceasta a inceput cu o traversare expusa, pe o fata cam neteda, pe sub o mica surplomba (locul unde pozase Kobe cu 8 ani in urma) si apoi o bavareza oblica spre stanga destul de sustinuta, pana la niste praguri care in final duc in regrupare. Nu am vazut regruparea noua pe spituri decat dupa ce s-a apropiat si Catalin dar oricum era o regrupare comoda la 4 pitoane.

Lc.3 din UM (1999)	Lc.3 din UM (2007)

Urmatoarea lungime i-a revenit lui Cata si are cativa pasi de artificial A1 ce necesita scarita si apoi iese pe o mica creasta pana la un copac mare (vezi pozele de mai sus).

Eu in regruparea a 2-a din UM (1999)

Lungimea a 4-a am inceput-o tot eu, pe marginea dreapta a peretelui vestic (dinspre Lapos) al Pietrei Altarului, zona unde se afla si traseul Petriu, iar apoi continua oblic spre stanga pe fisuri si praguri. La un moment dat se ajunge la un fel de umar care duce spre fata sudica si unde se poate regrupa la 2 pitoane. Eu am continuat, sperand sa gasesc o regrupare tot pe spituri, dar am ajuns ca capatul corzii si loc de regrupare ioc. Am improvizat o regrupare cam incomoda folosind si niste nuci, imediat sub o mica surplomba si stand pe niste tancuri de stanca desprinse din perete si care cam sunau a gol. Catalin a urmat apoi pe linia pitoanelor in stil artificial si cam la o jumatate de coarda a gasit un loc bun de regrupare pe un prag langa o mica grota. Lungimea a 6-a (ultima) am urmat-o direct in sus pe niste fisuri apoi o mica traversare oblic dreapta si din nou in sus pana la o fisura mai larga si nepitonata peste care se urca pe praguri pana pe un umar aproape de varf, in locul unde iese si traseul Vanatorilor de munte. In total ne-a luat 4 ore parcurgerea traseului si eram multumiti si incantati. Pe parcursul penultimei lungimi ne-am dat seama amandoi de ce a fost numit asa traseul (vezi poza).

Umbra "muchiei" si a mea...

Desi nu ma putea vedea, Catalin imi putea urmari miscarea cu ajutorul umbrei lasate pe perete.
Dificultatea impusa nu este mare dar traseul necesita putin efort in special in pasajele artificiale (este cam TD-/TD) in schimb peisajul este deosebit si ofera deschidere catre Cheile Laposului, Cusma Laposului, Peretele Laposului, dar si spre Creasta Estica, fiind situat mai tot timpul pe muchia sud-vestica a Pietrei Altarului.
Sus in varf i-am asteptat pe ceilalti care erau in penultima lungime, timp in care am avut curiozitatea sa urc varful adevarat al Pietrei Altarului si de acolo am avut o priveliste extraordinara.
Rapelul si retragerea le-am facut odata cu apusul soarelui iar la caderea intunericului eram deja la masina. In drumul spre casa am schimbat cu totii impresii si cei care au putut au savurat o bere. A fost o tura placuta iar cand am ajuns in Iasi si am vazut ce vreme urata era, ne-am felicitat reciproc pt.alegerea facuta.
Observatii: traseul are de fapt 6 lungimi iar daca se regrupeaza in a 4-a lungime dupa cam 25-30m nu este nevoie nicaieri de asigurari mobile suplimentare.
Morala: Cand puteti, mergeti la munte indiferent cum pare sa fie vremea. S-ar putea sa fie mult mai bine decat acasa.

La ce mai e buna catararea?

Hai sa va povestesc o intamplare nostima.
Ieri seara am primit un telefon de la o mai veche cunostinta care m-a rugat sa o ajut la... intrat "legal prin efractie" in propria casa. Totul s-a intamplat cam in felul urmator:
Usa metalica, fiind dotata cu o incuietoare mai deosebita, permite incuierea automata fara cheie la plecare, dar din pacate nu permite descuierea nici macar cu cheie daca mai exista o alta cheie in yala prin interior, ca in cazul nostru.
Planul era sa intru prin escaladarea balconului situat (din fericire) doar la etajul 1, si de acolo sa sparg geamul (termopan dublu) ca sa intru in casa si sa deschid usa din interior.
M-am oferit cu drag in ajutor, mai ales ca solicitarea pompierilor trebuia facuta prin apel de urgenta si cu tot tamtam-ul de rigoare.
La fata locului totul s-a petrecut destul de rapid, avand noroc si de o conjunctura prielnica adica: grilaj la geamul de sub balcon, bunavointa vecinului de la parter, un diamant de taiat geamul, etc.
Concluzii:
1. M-am descurcat binisor, avand cunostinte si experienta in catarare, chiar daca pe stanca si nu pe blocuri.
2. As putea sa deschid o afacere pe tema asta, si in caz de nevoie sa aiba la cine sa apeleze lumea.
3. Macar daca nu mai apuc sa ma antrenez la stanca, asa ma mai mentin si eu in forma.
4. A fost o intamplare scurta dar hazlie, cu multa voie buna dar si cu o serie de invataturi pt.cei implicati.
La mai multe oare?

Bucium, my love

Astazi stand in casa si neputand sa ies la Bucium m-am tot gandit ce a insemnat pentru mine de-a lungul timpului si cum a inceput totul.
In 1994, la o lectie teoretica de alpinism sustinuta de dl.Miki Bucholtzer, din cadrul unui stagiu de ghizi montani de la Casa Studentilor din Iasi, printre altele ni s-a prezentat si o caseta video cu renumitul Patrick Edlinger, unul dintre cei mai buni cataratori francezi ai anilor '80. Dupa ce am vazut acea caseta, pot spune ca am ramas asa ... ca atunci cand te indragostesti la prima vedere (de alpinism si nu de Patrick). La sfarsit l-am rugat pe dl.Miki sa-mi faca si mie o copie a casetei iar dupa cateva zile am iesit cu cineva sa cautam poligoanele. Nu a durat mult pana am gasit poligonul 1. In acele zile de inceput imprumutasem o bucata de coarda statica, un ham facut din centura de siguranta de la masina, si vreo 2-3 carabiniere pompieresti. Nu stiam ce e ala un "8" dar foloseam pt. filat nodul semicabestan. Pentru incaltat, gumarii cumparati din bazar, erau tot ce-ti puteai dori. La poligonul 1 faceam de regula vreo 3 trasee. Intre timp am reusit sa fac rost de cartea lui Cuxi - Singuratatea Verticalelor - care mi-a deschis o pofta si mai mare.

Polig.1 in iunie 1994	Polig. 3 in iunie 1994

Primii pasi in "Veverita"	Bavareza din "Veverita"

Veverita era, bineinteles cu alta intrare, singurul traseu pe care-l stiam si faceam din poligonul 3, poligon pe care l-am descoperit ceva mai tarziu, nu-mi mai amintesc exact cand, dar oricum inainte de accident. Cum care accident? Pai stati asa sa va spun, ca dupa doar 4 luni de catarat deja nu mai aveam nevoie de coarda si ... inevitabil am cazut (parca in 5 sep.'94). Oricum totul e bine cand se termina cu bine. Am scapat doar cu ambele picioare fracturate si 3 luni de stat in pat iar in tot acest timp tot la munte ma gandeam. O perioada de cativa ani buni, m-am tot perindat pe la Bucium cu diversi amici, de la Studmont, de la Facultate, ori colegi de servici. Eram ca acasa la mine, dar nu eram decat un pasionat si atat. Chiar si pe Clau am dus-o o data dar nu a fost deloc incantata, precum eram eu.

Traverseu la polig.3 prin apr.'95

Polig.3 prin oct.'95	Veverita la final

In pozele de mai sus se poate observa configuratia diferita a intrarii in "Veverita" iar sub "Y" un bolovan care ulterior a cazut.

Rapel la polig.1, noe.'96	Mansa pe Central

In tot acest timp, singurul echipament "adunat" a fost un ham facut mai de soi si un 8 manufacturat din otel. Mansele le faceam de obicei cu bucati de coarda imprumutate de pe la altii. Prima catarare in stil cap de coarda am vazut-o in vara lui '99 cand un tip (pe atunci cu parul buclat si cam smecheras) se dadea cu buclele pe el, la poligonul 1 pe Central. L-am urmarit cu interes si ulterior m-a luat sub aripa lui. Daca pana atunci eu eram in ochii celor pe care-i aduceam pe acolo un fel de "maestru" (haha), din acel moment Kobe (caci el era individul), avea sa devina mentorul meu pentru anii ce au urmat. De la el am invatat cum se face un antrenament serios si tot el m-a scos la munte in trasee adevarate.
Ce faceam eu pana atunci la Bucium era doar un fel de plimbare. Practic din acel an pot spune ca am inceput alpinismul. Poligoanele au inceput sa joace un rol din ce in ce mai important in viata mea, caci la aspiratiile tot mai mari era nevoie de un antrenament cat mai riguros. Frecventa iesirilor era oricum in medie cam de 2 ori pe saptamana.

Secund in "Paianjen" cu Kobe, sep.'99

Incet, incet am inceput sa fac rost si de echipament iar in Cheile Bicazului faceam impreuna cu Kobe si Wky iar ulterior Ben trasee tot mai multe. In timp s-au mai schimbat partenerii de catarat dar, pana la urma, cel mai stabil a devenit Catalin. Totusi de foarte multe ori am fost si singur la antrenamente si nu m-am plictisit.
Daca astazi, dupa atatia ani, ajung mai rar la Bucium, este din cauza faptului ca nu mai am timp, dar de fiecare data cand imi fac planul de a merge si apoi ma vad nevoit sa renunt, simt un fel de sentiment ciudat, o neliniste interioara. Asta de obicei se intampla cand iubesti cu adevarat si pot spune cu mana pe inima ca eu iubesc cu adevarat!