Preferati "Umbra"?

Preferati o zi mohorata in Iasi la 1-2 grade sau o zi insorita de catarare in Bicaz la peste 10 grade? Bineinteles ca toti ati alege varianta a 2-a. Dar daca nu ati sti ca acolo e soare si cald, iar previziunile meteo ar spune ca va ploua? Oare ati risca? Ei bine, noi am riscat si nu ne pare rau. Ne era prea dor de stanca ca sa mai asteptam.
Asadar, dumineca 25 noiembrie, am plecat dis de dimineata (la 5:30) spre Cheile Bicazului in urmatoarea componenta: Eu cu Catalin si Ioana cu Florin si Mihai. Toti eram cam "nemiscati".
Cum cealalta echipa isi dorea sa faca Creasta Estica am hotarat sa intram si noi intr-un traseu tot in Piatra Altarului ca sa fim impreuna. Catalin a propus Vanatorii de Munte dar eu m-am gandit sa incercam un traseu nou. Mi-am adus aminte ca in oct.1999, la a 2-a mea iesire la munte cu Kobe, el a zis ca facem Vanatorii de Munte si dupa cateva lungimi de coarda ne-a prins un viscol si a trebuit sa ne retragem. Ulterior, ne-am dat seama ca era un alt traseu. Totusi, ziua urmatoare am reusit sa ajungem toti 3 pe varf (pe atunci echipa era completata de Wky), dar pe traseul Creasta Estica.
Nu stiam nici acum mare lucru despre acest traseu, el nefiind documentat in nici un ghid, ci doar ca este mentionat in lista traseelor din Bicaz, intocmita tot de Kobe.

Umbra Muchiei (5B,6 A1) - 7lc

La ajungerea in zona fostei cabane Cheile Bicazului, imediat dupa trecerea podului, ne-a intampinat un strat sanatos de gheata drept pentru care a trebuit sa intorc masina (bineinteles cu ajutorul baietilor care au impins din greu) si s-o las in parcarea de langa drum. Era destul de frig (2-3 grade la umbra) dar macar era soare si senin. Piatra Altarului stralucea in soare si nu se vedea nici un pic de zapada pe ea. Ne-am echipat, am mancat cate ceva si am pornit spre baza ei. La trecerea paraului doar Mihai "a scapat" cu un picior muiat in apa. Mai sus ne-am despartit si am luat-o in cautarea intrarii in traseul nostru. Desi mai facusem prima parte din el, trecand atata timp de atunci, imi aduceam cu greu aminte inceputul. Tot ce aveam intiparit in minte era o poza cu Kobe stand dezinvolt cu mana stanga intr-o inversa. Am gasit pana la urma intrarea pe un mic platou si acolo am constatat ca era deja f.cald (cred ca peste 10 grade) si a trebuit sa ne dezechipam de un rand de haine. Prima lungime s-a dovedit a fi una usoara cu doar vreo 3 pitoane pe ea, mai mult una de apropiere. Din regrupare, am regasit acel pasaj ce-l aveam in memorie a fi in prima lungime.

Kobe in UM (1999)	Eu in UM (2007)

Surpriza a fost sa gasesc si niste spituri noi. Dupa ce a venit si Cata am hotarat sa ma duc tot eu cap in urmatoarea lungime. Aceasta a inceput cu o traversare expusa, pe o fata cam neteda, pe sub o mica surplomba (locul unde pozase Kobe cu 8 ani in urma) si apoi o bavareza oblica spre stanga destul de sustinuta, pana la niste praguri care in final duc in regrupare. Nu am vazut regruparea noua pe spituri decat dupa ce s-a apropiat si Catalin dar oricum era o regrupare comoda la 4 pitoane.

Lc.3 din UM (1999)	Lc.3 din UM (2007)

Urmatoarea lungime i-a revenit lui Cata si are cativa pasi de artificial A1 ce necesita scarita si apoi iese pe o mica creasta pana la un copac mare (vezi pozele de mai sus).

Eu in regruparea a 2-a din UM (1999)

Lungimea a 4-a am inceput-o tot eu, pe marginea dreapta a peretelui vestic (dinspre Lapos) al Pietrei Altarului, zona unde se afla si traseul Petriu, iar apoi continua oblic spre stanga pe fisuri si praguri. La un moment dat se ajunge la un fel de umar care duce spre fata sudica si unde se poate regrupa la 2 pitoane. Eu am continuat, sperand sa gasesc o regrupare tot pe spituri, dar am ajuns ca capatul corzii si loc de regrupare ioc. Am improvizat o regrupare cam incomoda folosind si niste nuci, imediat sub o mica surplomba si stand pe niste tancuri de stanca desprinse din perete si care cam sunau a gol. Catalin a urmat apoi pe linia pitoanelor in stil artificial si cam la o jumatate de coarda a gasit un loc bun de regrupare pe un prag langa o mica grota. Lungimea a 6-a (ultima) am urmat-o direct in sus pe niste fisuri apoi o mica traversare oblic dreapta si din nou in sus pana la o fisura mai larga si nepitonata peste care se urca pe praguri pana pe un umar aproape de varf, in locul unde iese si traseul Vanatorilor de munte. In total ne-a luat 4 ore parcurgerea traseului si eram multumiti si incantati. Pe parcursul penultimei lungimi ne-am dat seama amandoi de ce a fost numit asa traseul (vezi poza).

Umbra "muchiei" si a mea...

Desi nu ma putea vedea, Catalin imi putea urmari miscarea cu ajutorul umbrei lasate pe perete.
Dificultatea impusa nu este mare dar traseul necesita putin efort in special in pasajele artificiale (este cam TD-/TD) in schimb peisajul este deosebit si ofera deschidere catre Cheile Laposului, Cusma Laposului, Peretele Laposului, dar si spre Creasta Estica, fiind situat mai tot timpul pe muchia sud-vestica a Pietrei Altarului.
Sus in varf i-am asteptat pe ceilalti care erau in penultima lungime, timp in care am avut curiozitatea sa urc varful adevarat al Pietrei Altarului si de acolo am avut o priveliste extraordinara.
Rapelul si retragerea le-am facut odata cu apusul soarelui iar la caderea intunericului eram deja la masina. In drumul spre casa am schimbat cu totii impresii si cei care au putut au savurat o bere. A fost o tura placuta iar cand am ajuns in Iasi si am vazut ce vreme urata era, ne-am felicitat reciproc pt.alegerea facuta.
Observatii: traseul are de fapt 6 lungimi iar daca se regrupeaza in a 4-a lungime dupa cam 25-30m nu este nevoie nicaieri de asigurari mobile suplimentare.
Morala: Cand puteti, mergeti la munte indiferent cum pare sa fie vremea. S-ar putea sa fie mult mai bine decat acasa.

La ce mai e buna catararea?

Hai sa va povestesc o intamplare nostima.
Ieri seara am primit un telefon de la o mai veche cunostinta care m-a rugat sa o ajut la... intrat "legal prin efractie" in propria casa. Totul s-a intamplat cam in felul urmator:
Usa metalica, fiind dotata cu o incuietoare mai deosebita, permite incuierea automata fara cheie la plecare, dar din pacate nu permite descuierea nici macar cu cheie daca mai exista o alta cheie in yala prin interior, ca in cazul nostru.
Planul era sa intru prin escaladarea balconului situat (din fericire) doar la etajul 1, si de acolo sa sparg geamul (termopan dublu) ca sa intru in casa si sa deschid usa din interior.
M-am oferit cu drag in ajutor, mai ales ca solicitarea pompierilor trebuia facuta prin apel de urgenta si cu tot tamtam-ul de rigoare.
La fata locului totul s-a petrecut destul de rapid, avand noroc si de o conjunctura prielnica adica: grilaj la geamul de sub balcon, bunavointa vecinului de la parter, un diamant de taiat geamul, etc.
Concluzii:
1. M-am descurcat binisor, avand cunostinte si experienta in catarare, chiar daca pe stanca si nu pe blocuri.
2. As putea sa deschid o afacere pe tema asta, si in caz de nevoie sa aiba la cine sa apeleze lumea.
3. Macar daca nu mai apuc sa ma antrenez la stanca, asa ma mai mentin si eu in forma.
4. A fost o intamplare scurta dar hazlie, cu multa voie buna dar si cu o serie de invataturi pt.cei implicati.
La mai multe oare?

Bucium, my love

Astazi stand in casa si neputand sa ies la Bucium m-am tot gandit ce a insemnat pentru mine de-a lungul timpului si cum a inceput totul.
In 1994, la o lectie teoretica de alpinism sustinuta de dl.Miki Bucholtzer, din cadrul unui stagiu de ghizi montani de la Casa Studentilor din Iasi, printre altele ni s-a prezentat si o caseta video cu renumitul Patrick Edlinger, unul dintre cei mai buni cataratori francezi ai anilor '80. Dupa ce am vazut acea caseta, pot spune ca am ramas asa ... ca atunci cand te indragostesti la prima vedere (de alpinism si nu de Patrick). La sfarsit l-am rugat pe dl.Miki sa-mi faca si mie o copie a casetei iar dupa cateva zile am iesit cu cineva sa cautam poligoanele. Nu a durat mult pana am gasit poligonul 1. In acele zile de inceput imprumutasem o bucata de coarda statica, un ham facut din centura de siguranta de la masina, si vreo 2-3 carabiniere pompieresti. Nu stiam ce e ala un "8" dar foloseam pt. filat nodul semicabestan. Pentru incaltat, gumarii cumparati din bazar, erau tot ce-ti puteai dori. La poligonul 1 faceam de regula vreo 3 trasee. Intre timp am reusit sa fac rost de cartea lui Cuxi - Singuratatea Verticalelor - care mi-a deschis o pofta si mai mare.

Polig.1 in iunie 1994	Polig. 3 in iunie 1994

Primii pasi in "Veverita"	Bavareza din "Veverita"

Veverita era, bineinteles cu alta intrare, singurul traseu pe care-l stiam si faceam din poligonul 3, poligon pe care l-am descoperit ceva mai tarziu, nu-mi mai amintesc exact cand, dar oricum inainte de accident. Cum care accident? Pai stati asa sa va spun, ca dupa doar 4 luni de catarat deja nu mai aveam nevoie de coarda si ... inevitabil am cazut (parca in 5 sep.'94). Oricum totul e bine cand se termina cu bine. Am scapat doar cu ambele picioare fracturate si 3 luni de stat in pat iar in tot acest timp tot la munte ma gandeam. O perioada de cativa ani buni, m-am tot perindat pe la Bucium cu diversi amici, de la Studmont, de la Facultate, ori colegi de servici. Eram ca acasa la mine, dar nu eram decat un pasionat si atat. Chiar si pe Clau am dus-o o data dar nu a fost deloc incantata, precum eram eu.

Traverseu la polig.3 prin apr.'95

Polig.3 prin oct.'95	Veverita la final

In pozele de mai sus se poate observa configuratia diferita a intrarii in "Veverita" iar sub "Y" un bolovan care ulterior a cazut.

Rapel la polig.1, noe.'96	Mansa pe Central

In tot acest timp, singurul echipament "adunat" a fost un ham facut mai de soi si un 8 manufacturat din otel. Mansele le faceam de obicei cu bucati de coarda imprumutate de pe la altii. Prima catarare in stil cap de coarda am vazut-o in vara lui '99 cand un tip (pe atunci cu parul buclat si cam smecheras) se dadea cu buclele pe el, la poligonul 1 pe Central. L-am urmarit cu interes si ulterior m-a luat sub aripa lui. Daca pana atunci eu eram in ochii celor pe care-i aduceam pe acolo un fel de "maestru" (haha), din acel moment Kobe (caci el era individul), avea sa devina mentorul meu pentru anii ce au urmat. De la el am invatat cum se face un antrenament serios si tot el m-a scos la munte in trasee adevarate.
Ce faceam eu pana atunci la Bucium era doar un fel de plimbare. Practic din acel an pot spune ca am inceput alpinismul. Poligoanele au inceput sa joace un rol din ce in ce mai important in viata mea, caci la aspiratiile tot mai mari era nevoie de un antrenament cat mai riguros. Frecventa iesirilor era oricum in medie cam de 2 ori pe saptamana.

Secund in "Paianjen" cu Kobe, sep.'99

Incet, incet am inceput sa fac rost si de echipament iar in Cheile Bicazului faceam impreuna cu Kobe si Wky iar ulterior Ben trasee tot mai multe. In timp s-au mai schimbat partenerii de catarat dar, pana la urma, cel mai stabil a devenit Catalin. Totusi de foarte multe ori am fost si singur la antrenamente si nu m-am plictisit.
Daca astazi, dupa atatia ani, ajung mai rar la Bucium, este din cauza faptului ca nu mai am timp, dar de fiecare data cand imi fac planul de a merge si apoi ma vad nevoit sa renunt, simt un fel de sentiment ciudat, o neliniste interioara. Asta de obicei se intampla cand iubesti cu adevarat si pot spune cu mana pe inima ca eu iubesc cu adevarat!

"Buciumul suna cu jale"

Am reusit in weekend sa ajung dupa multa vreme, din nou la Bucium, adica la poligoanele de catarare de la Repedea. I-am corupt, sau mai bine zis ne-am corupt reciproc, pe Catalin si Ioana. A fost o dumineca dupa-amiaza frumoasa, cu mult soare, si desi temperatura era in jur de 5 grade, noi ne simteam f.bine iar stanca era deosebit de primitoare. Pe la ora 2 poligoanele erau pustii, si parca incep sa devina din ce in ce mai pustii. Lucrul nu e de inteles, avand in vedere ca e singurul loc de antrenament, mai aproape de Iasi, bineinteles in afara de panoul lui Adrian. Se prea poate ca lumea sa inceapa, datorita frigului, sa prefere panoul ca mijloc de antrenament dar totusi, parca nici in timpul verii nu prea vedeam multa lume la stanca. De aceea am scris in titlu ca "Buciumul suna cu jale" si anume ca tot mai putini mai calca pe acolo. A venit totusi mai tarziu si Cristina cu o prietena.
Asadar, am poposit la poligonul nr.1, cel mai usor si mai aproape dintre toate, si care ne permitea sa ne adaptam dupa o pauza cam lunga ...(la mine au trecut aproape 2 luni de la ultima catarare serioasa, adica Fisura Artei in Bicaz). Nu am tras prea tare, ci ne-am miscat mai mult din placere.
Apusul de soare a fost impresionant, dar imediat dupa aceea s-a resimtit si frigul. Nu am mai zabovit mult dupa ora 5 caci intunericul incepea sa se astearna cu repeziciune. Seara, am fost invitati sa degustam specialitati frantuzesti, prin amabilitatea Ioanei, proaspat intoarsa din Marsilia (daca nu ma insel). Daria s-a intalnit cu Zada si se pare ca incep sa se simta bine impreuna. Nu mai e mult pana vor reusi sa comunice pe deplin.
Cum va spuneam, pentru mine a fost un weekend placut, cu evenimente scurte dar bine condensate si pline de substanta. Abia astept urmatoarea iesire la munte, cred ca din nou in Bicaz.
Apropos, iarna si-a facut deja simtita prezenta. Pregatiti-va serios.

Problema

Avem 13 bile egale ca volum, aspect, culoare etc. Din ele, totusi, una este diferita la greutate (adica mai usoara sau mai grea) dar nu stim cum anume. Avand o balanta cu talere, cum determinam din doar 3 incercari, care este bila diferita de toate celelalte la greutate?
Ia sa va vad.