"Arheologie alpina" si alte chestii prin cheile Bicazului

Cu prima ocazie cand am revenit in Cheile Bicazului (un weekend cu cod galben anuntat in 40 de judete) impreuna cu Catalin, Andrei si Mihai, i-am propus lui Mihai cu care urma sa fac echipa sa mergem intr-un traseu cam uitat de lume si anume Dinamo XXX (6B) si pe care de mult imi doream sa-l parcurg. Mihai fiind pe val si in plina ascensiune de forma ca sa zic asa, a acceptat fara comentarii. Catalin si cu Andrei se hotarasera sa faca traseul Independentei. Zis si facut. Noi ne pregatim echipamentul necesar, asta insemnand o groaza de frienduri si nuci, ciocane si cateva pitoane din cele mai diverse. Acest traseu nu este documentat in nici un ghid de trasee si doar aveam o idee pe unde este, adica in dreapta de Fisura Artei, iar linia traseului apare doar orientativ in cartea despre Cheile Bicazului de Wild Ferencz. Stiam totusi ca este un traseu dificil si cu asigurari mai rare. Deasemenea eram convins ca nu a mai fost parcurs de foarte multa vreme iar starea lui este in degradare. Acestea fiind zise sa pornim la drum.
Ajungand la baza peretelui observ o fisura destul de murdara si care avea niste pitoane pe ea undeva mai sus si consider ca acolo trebuie sa inceapa traseul. Hotaram sa mergem in maniera cap-schimbat la insistentele lui Mihai si pornesc eu cap pe prima lungime. Desi fisura nu era foarte dificila, in schimb destul de friabila si plina de licheni si praf, am abordat-o cu multa atentie si precaut reusind sa ies cu bine dupa vreo 15-20m pe o brana larga cu iarba, unde am traversat spre dreapta fara nici o asigurare cam 10m si apoi putin descendent am gasit o regrupare destul de comoda cu 2 pitoane solide. Cred ca ar fi putut exista o linie care sa ajunga direct in acea regrupare desi nu am zarit nici un piton iar stanca acolo prezenta foarte multa iarba si muschi. Cand a venit si Mihai in regrupare i-am aratat continuarea traseului pe o fisura verticala lunga si destul de larga cu asigurari rare si i-am propus sa merg tot eu cap dar el a insistat ca se descurca. I-am transferat echipamentul si i-am mai dat unele indicatii in privinta folosirii mobilelor desi experimentase cu succes folosirea lor in Dolomiti. Abia a inceput lungimea si dupa cativa metri deja se impotmoleste la un pasaj mai dificil fara asigurare si il indemn sa faca uz de mijloacele artificiale. Foloseste intensiv friendurile marimi mari chiar foarte mari, fisura fiind prea larga si inainteaza incet dar sigur. Cu ocazia asta isi testeaza increderea in plasamentul friendurilor. La un moment dat ii zboara un bolovan de sub picior dar eu sunt ferit dupa o mica surplomba. Revine cu putin efort in fisura si isi trage sufletul. La un moment dat, dupa o buna bucata de timp, cand consider ca e destul de obosit ii recomand sa incerce sa regrupeze ca sa pot continua eu. Vin pe linia fisurii folosind deopotriva asigurarile cu tevi vechi si ruginite si friendurile puse de Mihai de multe ori chiar ca dublura la asigurarile existente. In unele locuri unde fisura nu primea asigurari fiind prea larga se trece la liber fara a fi totusi exagerat de dificil. Cand ajung langa el constat ca regruparea este destul de precara, o teava care se misca si un bolovan incastrat. Mihai isi resimte umflata glezna de la un picior, probabil in urma fortarii piciorului la caderea bolovanului. Avand in vedere toti factorii cumulati hotaram ca ar fi mai bine sa ne retragem in rapel, cel putin atata vreme cat linia traseului urma sa devieze de la verticala si tinand cont ca noi aveam doar o coarda de 50m. Rapelul il facem cu atentie si ajungem cu coarda exact in brana cu iarba de unde am pornit. Traversez spre stanga pana deasupra primei lungimi unde gasesc un spit de rapel cu inel probabil din Fisura Artei. Vine si Mihai si cu inca un rapel de 25m ajungem la baza traseului dupa aproximativ 4 ore, putin nemultumiti dar teferi si cu o prima experienta de "arheologie alpina". Desi nu este un traseu foarte vechi, cu certitudine a fost ingropat in uitare. Noi cu siguranta ne vom intoarce dar cu un plan si o strategie mult mai bine puse la punct. Coboram pantele abrupte pana la izbucul Mariei si apoi ne intoarcem in zona Gatul Iadului unde ne asteptam sa ne reintalnim cu Catalin si Andrei. Acestia deja nu mai sunt in traseu si ne gandim ca sunt pe poteca de retragere.







Tot gandindu-ne ce sa mai facem, si eliminand varianta vreunui traseu in Piatra Altarului datorita timpilor mai lungi de acces si retragere, aflu intamplator ca Mihai nu facuse Fisura Neagra si imediat ne echipam ca sa-l parcurgem. Intru cap in prima lungime si o parcurg usor cu gandul sa merg la liber dar ma poticnesc in hornul surplombant unde ma vad nevoit sa trag de 2 bucle. Ma departe ies in regrupare si il chem pe Mihai. El vine fara graba si imi spune ca ii place lungimea. E randul lui si ii arat cum sa porneasca in lungimea a 2-a care devine putin mai dificila. Constatam ca intre spiturile vechi au aparut si altele noi si nu-mi explic rostul acestora atata vreme cat se putea trece fara probleme pe acolo si fara ele. In fine, cand ajunge in regrupare si vine randul meu imi impun sa incerc si lungimea asta la liber desi nu mi-a iesit niciodata. Fac primii pasi si ma pozitionez bine cu picioarele in sprait larg, apuc o priza cheie la mana dreapta si trec pasajul surplombant dupa care vin miscarile de bavareza. Ma angajez decis dar dupa cativa metri ma resimt si ma vad nevoit din nou sa ma odihnesc in al 3-lea spit. Oricum sunt bucuros ca am reusit sa trec la liber chiar si pana acolo. Dupa putina odihna continui lungimea la liber pana la iesirea din hornul final unde iar ma simt obosit si mai trag de inca o bucla. E bine. In regrupare Mihai se simte ca intr-un "cuib de vulturi", astfel fiind botezat locul larg si comod de regrupare. Dupa ce mananc un baton cu cereale si imi trag sufletul pornesc in ultima lungime, cea cu o bavareza nu foarte usoara dar frumoasa, de peste 20m. Altadata o facusem la liber deci speram sa-mi iasa si acum dar la un moment dat imi scapa piciorul stang si in disperare ma apuc de bucla. Asta este, trec mai departe si pana sus nu mai am probleme. Traverseul final spre stanga imi iese fara efort prea mare cunoscand deja prizele cheie. Regrupez in varful Turnului Negru destul de multumit. Vine si Mihai are la randul sau merge la liber aproape toata lungimea. Ne felicitam si schimbam impresii despre traseu. Concluzia este ca e un traseu frumos care te poate motiva sa-l faci la liber in proportie foarte mare. Retragerea obisnuita prin spate pe sub gura Pesterii Negre ne scoate rapid in spatele tarabelor de unde ajungem imediat la masina.








Parerea lui Mihai despre aceasta experienta o puteti citi pe blogul sau la http://iasioutdoors.wordpress.com