Tuesday, October 14, 2008

Ravnind la ... Costila

Revin cam cu intarziere despre acest subiect dar asta e, trebuie sa recunosc ca sunt cam ocupat.
In perioada 27.09.08 - 29.09.08 am fost impreuna cu Catalin C., Ioana si Mihai la Refugiul Costila, avand si eu si Cata planuri serioase. Vremea se anunta potrivita vineri iar incepand de sambata urma sa se imbunatateasca. Pornim din Iasi vineri noapte si ajungem in Busteni pe la ora 6:30, unde parcam masina chiar in fata Caminului Alpin si mai motaim in ea cca 1 ora. Afara era destul de frig iar un plafon dens de nori staruia peste munte acoperind inaltimile mai mari de 1800m. Printre nori reusim sa zarim un strat de chiciura/zapada ce se depuse peste tot pe unde norii mangaiasera muntele.
Urcam cu rucsacii grei in spate pe poteca Munticelului spre refugiul atat de drag, ce urma sa ne fie casa in urmatoarele 3 zile. In aproximativ 2 ore poposim in fata acestuia care ne astepta cu usa inchisa dar curat. Imediat dupa sosirea noastra au inceput sa vina si alte grupuri de turisti dar care aveau ca destinatie fie Valea Costilei fie Valea Galbinele. La fata locului constatam ca nu este vreme potrivita pentru catarare in peretii mari, deci planul nostru de a urca in prima zi traseul Furcile, ca incalzire dupa o noapte nedormita, va fi imediat abandonat.
Dupa ce ne lasam bagajele si ne organizam putin, ne pregatim si plecam si noi spre Galbinele intr-o scurta plimbare si recunoastere. Nu dupa mult timp Ioana renunta din cauza genunchiului iar Cata o insoteste pana la refugiu. Eu cu Mihai continuam si dupa intrarea in valea Galbinele ajungem din urma doi montaniarzi din Bucuresti. Cum acestia cunosteau locurile ne-am alaturat lor. In firul principal al vaii am gasit urmele unui mic dezastru natural. Intreg versantul vaii dinspre creasta Costila-Galbenele a fost ras pana la stanca de ceva (initial credeam ca vreo ploaie torentiala reusise sa faca asa ceva), luand la vale jnepeni, pamantul si chiar bradutii intalniti in cale. Incepem cu totii sa urcam pe firul secundar si nu dupa multa vreme incepe sa-si faca aparitia gheatza si chiciura la tot pasul, ingreunandu-ne inaintarea. Curand ne ajunge si Catalin din urma. Putin inainte de "Hornul dintre fire" ceilalti doi se hotarasc sa renunte iar noi mai continuam cu gandul sa ajungem macar deasupra hornului, dar suntem nevoiti sa renuntam si noi din cauza ghetii care face inaintarea periculoasa. La intoarcere la refugiu aveam sa constatam ca un bloc imens de stanca lipsea din peretii surplombanti ai crestei Costila-Galbinele si mai mult ca sigur acesta a fost cauza "dezastrului". Dupa ce mancam, intru cu Mihai in Fisura Intrerupta pe care o facem din 4 lungimi pana in varful Tancului Ascutit. Retragerea o facem prin rapel pe linia traseului. Odata cu lasarea intunericului ajungem si noi la baza. Am fost putin stresat din cauza ca pe lungimile superioare asigurarile erau cam rare iar stanca si pragurile de iarba erau ude si nu ofereau siguranta. Seara in refugiu mai avem companie un grup de baieti si mai ales fete cu care impartim "atmosfera". Facem supa la primus, mancam niste slaninutza cu usturoi dar cel mai bine merge la suflet sticla de vin Muscatel demidulce. Ne bagam in sacii de dormit si nu dureaza mult pana adormim. Noaptea suntem vizitati de un mic soricel care cotrobaie prin niste pungi. Dimineata ma dau jos primul si dupa inviorarea obisnuita cobor la izvor dupa apa. Ziua se anunta destul de buna, cu cer mult mai rarit de nori. Dupa cum aratau vaile si peretii, pudrati in continuare de stratul de gheata, ne luam adio de la gandul ca am putea macar ajunge in valea Alba, daramite sa mai catzaram vreun traseu (Sperantelor sau Fisura Albastra fiind primele pe lista noastra de asteptare). Nici macar Peretele Policandrului nu oferea conditii mai bune de escalada asa ca purcedem spre Tancul Mic. Alegem pe loc sa facem eu cu Mihai traseul Herman Buhl iar Catalin cu Ioana - Fisura Rasucita. Ajungem rapid la baza si ne echipam iar in jurul orei 11 incep sa urc cap prima lungime. Cu timpul incepe sa iasa soarele iar vremea devenea din ce in ce mai buna. Traseul urmeaza o linie evidenta de fisuri orientata oblic spre stanga, cu exceptia celei de-a 2-a lungimi care incepe putin spre dreapta si apoi direct in sus pana deasupra unui mic tanc. Traseul are in total 5 lungimi pana in strunga de sub varful Tancului Mic iar de acolo mai urmeaza o lunga traversare destul de expusa si fara prea multe asigurari pana la bradul de unde se face un rapel de cca. 25m pana in poteca de coborare din peretele Policandrului. Regruparile sunt comode iar traseul este bine asigurat atat cu pitoane bune cat si cu spituri. Stilul este predominant artificial dar multi pasi pot fi escaladati la liber. O mica traversare usor descendenta la plecarea in lungimea a 3-a creeaza ceva emotii dar in rest totul decurge bine. Traseul are prevazut in ultima regrupare chiar si un loc de.... fumat. Dupa cca. 5 ore revenim la baza odata cu inserarea iar la refugiu ne asteapta Catalin si cu Ioana, de data asta singuri. Din nou mancam pe saturate, pe masura efortului depus, si dupa cateva schimburi de impresii ne retragem la culcare multumiti. Ziua urmatoare, luni, desi se anunta de dimineata a fi o zi superba, ne vedem nevoiti sa ne facem bagajele urmand sa plecam pana seara spre Iasi. Dupa micul dejun luat la soare in fata refugiului, hotaram ca nu putem face altceva decat sa mai catzaram ceva prin Tancul Ascutit si aleg traseul ATP pe care nu-l mai facusem niciodata. Pentru Mihai avea sa fie "o prima lectie" de catarare artificiala la scarite. Incep cap traseul iar dupa mine aveau sa vina aproape concomitent Mihai si Catalin. Dupa 2 lungimi ajungem intr-o strunga a tancului de unde practic continua traseul facut in prima zi. Ne retragem din 2 rapeluri si lasam o mansa pentru Ioana in traseul Cataratorului. In viteza, fac si eu mansa respectiva care e de gradul 6 dar ofera cativa pasi frumosi de catarare placuta. Ne stringem in graba rucsacii, facem curat in refugiu si dupa ce mancam putinul care ne-a mai ramas incepem coborarea cu un usor regret spre Busteni. Vremea abia de atunci urma sa fie perfecta pentru planurile noastre initiale dar din pacate doar Catalin era fara obligatii de serviciu.
Prin padure mai povestim una alta si ne bucuram atat de soare cat si de coloristica toamnei ce incepea sa-si puna amprenta pe natura. Pe la ora 17 suntem la masina si pornim spre Iasi cu un scurt popas in Brasov. Inainte de miezul noptii suntem acasa, obositi dar destul de fericiti. N-am reusit sa ne indeplinim planurile dar oricum a fost o iesire placuta si care m-a lasat cel putin pe mine, ravnind in continuare la niste trasee care par ca nu vor sa se lase a fi facute niciodata de noi.
Mai bagam noi si altadata niste fise. Va veni ea si vremea lor.
Versiunea Ioanei despre aceasta tura impreuna cu alte poze faine o puteti citi aici iar impresiile lui Mihai le gasiti aici.

5 comments:

catalin said...

adevarul e ca, de cite ori ajung pe la costila, se cam schimba vremea. in rau. probabil si ptr ca, din pacate, ajung destul de rar... cea mai buna vreme cred ca am avut-o cu tine, in 2005, cind am facut fluturele de piatra si diedrul pupezei. in rest... m-a tot plouat si a trebuit sa ma rezum la trasee in peretii mai mici.
cheile turzii, insa, ma primesc mereu cu vreme foarte buna.
o sa facem noi cumva sa prindem si conditii favorabile la costila. eu pot pleca si miine. ne bagam?

Ioana Ursache said...

Vlad, vreau si eu poza aia in care demonstrez stilul scurs-prelins de catarare in Fisura Rasucita...

Ioana Ursache said...

Ai uitat sa precizezi ca, din meniul variat oferit, soricelul care a cotrobait prin pungi a ales tocmai nuga lui Catalin...

Vladimir I.Condratov said...

Pentru poza aia, hehehe, pretul e cam mare. Trebuie sa faci 3 tractiuni de ziua ta.
Ce zici te bagi?

Doru said...

Bai, deci Vasilica traieste! Ce mult ma bucur sa aud! La Multi Ani Vasilica!