Acolo ne pregatim rucsacii cu echipamentul de catarat si dupa ce mancam putin plecam spre peretele Vulturilor intentionand sa urcam Fisura Mult Dorita. Ajungem pe drumul spre Brana Aeriana pana in dreptul Branei Suspendate si traversam valcelul pietros spre baza traseului.
Ajunsi la baza admiram peretele si marele tavan "mult-dorit" apoi ne echipam si incep eu prima lungime. Desi ma poticnesc inca de la primii pasi trec pana la urma cu ajutorul lui Catalin si mai departe prind curaj si urc pe rand fisuri, fetze, mici surplombe si muchii alternand cu Catalin pana in lungimea a 4-a cu tavanul care ii revine lui. In timp ce el se lupta de zor cu fisura ce era umeda pe alocuri eu ma uit in spate si vad niste nori negri si fulgere apropiindu-se cu viteza.
Il avertizez ca vine furtuna si poate ar fi mai bine sa ramanem sub surplomba pana trece dar el zice ca nu se mai intoarce nici in ruptul capului si trece tavanul iesind rapid dupa vreo 10-15 m in regrupare. Eu vin cat pot de repede si chiar nu-mi mai amintesc cum am reusit sa trec pasajele destul de dificile dar important este ca am ajuns in regrupare caci deja incepuse ploaia. Norocul meu ca ultima lungime este mai usoara si dupa ce trec cativa pasi ies cu bine in creasta undeva sub niste jnepeni.
Catalin cauta intrarea in Brana Aeriana si ne grabim ca sa trecem dar cu atentie sporita. La capatul branei propriu-zise hotaram ca cel mai bine ar fi sa coboram valcelul in rapel si astfel am evitat sa ne riscam pe cateva pasaje destul de expuse. Intr-un final ploaia se opreste si ajungem uzi fleasca la refugiu dar multumiti.
Acolo intalnim lume multa printre care si neobositul Titus, unii care s-au catarat pe langa refugiu, altii prin Tancul Mic si altii care ajung mai tarziu tot din Peretele Policandrului. Ne schimbam si mancam apoi mai stam si ascultam lumea ce mai povesteste. Spre seara ne bagam in saci si cred ca am adormit destul de repede fiind obositi dupa o noapte nedormita.
Planul pentru ziua urmatoare ni l-am schimbat avand in vedere ca prognozele anuntau aceeasi ploaie pe la orele dupa-amiezii. Renuntam la traseul Sperantei si intr-un sfarsit ne hotaram sa facem Poseidon din peretele Costilei.
Aveam o schita sumara a traseului si stiam ca e unul dintre ultimele trasee din acest perete fiind si deosebit de frumos. Urcam de dimineata pe valea Costilei si unele saritori le ocolim pe fetzele innierbate din stanga. Revenim mai sus pe firul vaii si trecem succesiv pe la baza majoritatii traseelor. La un moment dat se observa o brana subtire de iarba ce traverseaza spre dreapta si Catalin spune ca pe acolo trebuie s-o luam.
Ne legam in coarda si trecem brana cu asigurare la vreo 3 pitoane apoi poposim pe un promontoriu larg de unde incepe traseul nostru. Prima lungime ii revine lui Catalin si este o fisura subtire continua pana aproape in regrupare, nu foarte dificila. Reusesc ca secund sa trec la liber fara efort prea mare. Lungimea a 2-a incepe oblic spre stanga apoi trece o burta si mai sus traverseaza spre dreapta pana la un fel de diedru inchis in partea de sus de o surplomba.
Pana acolo nu sunt probleme si apoi trec surplomba care e asigurata cu vreo 3 pitoane dar toate se misca si am ceva emotii dar imediat dupa la dreapta e regruparea. Urmeaza Catalin pe cativa metri si sus si apoi traverseaza pe o brana mai innierbata oblic spre stanga vreo 10m apoi din nou oblic spre dreapta cam tot atat pana in regrupare. De acolo traversez eu pe iarba cativa metri pana in dreptul unui fisuri/diedru in sus. Urc pe fatza din stanga si ulterior revin in fisura, pitoane putine. Mai sus fisura se orienteaza putin oblic spre stanga si alternativ pe cateva praguri pana in regrupare.
Urmatoarea lungime continua pe niste praguri apoi fisura devina verticala si urmeaza pasul traseului unde Catalin trece cu emotii asigurand un anou dupa o teava cu inelul rupt. Mai sus fisura devine putin surplombanta si ajunge in regrupare. Cand vine randul meu ma chinui cu folos si reusesc la liber. Ultima lungime pleaca in sus cativa metri si apoi traverseaza la dreapta pe sub un tavan mare pana la jnepenii din creasta.
Iesim bucurosi sus si pe o vreme buna urcam spre Brana Mare a Costilei trecand pe langa multe flori de colti si chiar capre negre. Facem la dreapta si apoi coboram pe valea Scorusilor si apoi pe valea Galbinele. In timp ce coboram ne prinde o ploaie scurta dar nu foarte intensa. Dupa un rapel scurt la o saritoare intram pe firul secundar si in scurt timp ajungem la refugiu.
La refugiu nu mai e nimeni deja si petrecem seara singuri. Mancam, bem niste vin rosu si mai facem planuri.
Pentru ultima zi ne dorim un traseu mai scurt si nu foarte departe deci alegem Cezar Vargulescu despre care aflam ca a fost reechipat. Luam o schita din refugiu si pornim din nou pe drumul deja cunoscut de pe valea Costilei. Traseul incepe imediat dupa intrarea in Balcoane.
Din firul vaii pana la baza traseului, marcat vizibil cu vopsea alba, trebuie urcate niste praguri innierbate destul de expuse care nu sunt deloc asigurate si care imi toaca nervii la culme. Cand mai vad si fisura umeda si neprietenoasa, cu prima asigurare destul de sus, pe loc imi trece tot cheful de traseu. Noroc de Catalin care isi ia inima in dinti si pleaca primul si trece pasul.
Fisura urca oblic stanga si apoi direct in sus. Dupa ce trece de cateva asigurari parca incep sa-mi revin iar cand imi vine randul ca secund o trec la liber. Lungimea a doua urca direct in sus pe fisura si apoi traverseaza stanga cativa metri pana la o fisura paralela pe care se urca in sus si dupa inca cativa metri revine la verticala regruparii anterioare.
De acolo se merge din nou oblic stanga pana se trece o mica surplomba dupa care se ajunge pe un prag si de acolo devine usor pana mai sus in regruparea comuna cu iesirea din traseul Balcoane. Caut o cale de iesire spre creasta si ajung pe un loc mai larg de unde coboram cativa metri spre punctul de rapel din creasta Costila-Galbenele.
Un rapel de 50m ne duce in valea Galbinele pe fetzele innierbate de unde coboram cu atentie si ajungem la un valcel destul de abrut pe care mai gasim 3 puncte de rapel pana ajungem in poteca ce vine din valea Galbinele.
Ajungem inapoi la refugiu la amiaza si dupa ce strangem rapid bagajele reusim o coborare record in aproximativ 3 sferturi de ora. Prin padure ne prinde iarasi o ploaie scurta dar deja nu ne mai pasa.
In drumul spre casa ne oprim undeva pe valea Timisului sa ne racorim si chiar mancam ce ne-a mai ramas. Drumul spre casa nu e scurt dar ajungem inainte de ora 10 si reusim astfel sa ne refacem pentru ziua urmatoare.
Cam asta a fost "Marea Ieseala" anuala din Costila pe 2010. Eu zic ca a fost vreme buna, am facut trasee noi si frumoase si ne-am propus sa mai revenim prin toamna.
No comments:
Post a Comment