O fatza "nevazuta" a Pietrei Altarului

Piatra Altarului sau Turnul Bardosului este stanca impozanta ce poate fi vazuta in zona serpentinelor din cheile Bicazului. Aceasta stanca a fascinat de multa vreme oamenii si a fost urcata pentru prima data in 1934 parca fiind primul traseu de gradul 4 din Romania. In perioada comunista a existat montata in varf o stea iar acum exista acolo o cruce de lemn inalta de cativa metri. Mai nou pe cruce exista montata o cutie cu un jurnal de impresii inceput cred acum mai bine de 1 an. O idee excelenta.

Incepand din anul 1999 cand am urcat pentru prima data pe varf cu Wky condusi de Kobe, am parcurs de foarte multe ori traseele renumite precum: Creasta Estica, Vanatorii de Munte, Umbra Muchiei, Requiem. Chiar am avut si o tentativa de premiera impreuna cu Kobe in vara anului 2004, finalizata in vreo 3 ore doar cu o singura lungime de coarda. Toate aceste trasee insa incep din fata sudica, indreptata spre sosea. Am mai avut la un moment dat curiozitatea sa incerc sa parcurg creasta care duce spre nord. Nu mai stiu exact cat am reusit atunci sa merg dar probabil ca pana intr-un punct de unde nu am mai putut avansa. Insa niciodata nu se ivise ocazia sa urc pe vreuna din fetele nevazute.

Intr-o duminica de octombrie, impreuna cu Catalin ne hotaram sa iesim la catarat si sa profitam de vremea buna ce se anunta. Totusi in chei vremea era destul de rece in jur de 1-2 grade iar pe laga soseaua spre lacul Rosu se vedeau perdele de turturi de gheata. Desi Catalin insista sa facem un traseu lung si greu l-am linistit intrucat nu aveam nici prea mult timp la dispozitie, ziua fiind scurta, nici probabil conditia fizica necesara.

Ne indreptam apoi spre Raza Soarelui cu intentia de a incerca traseul cu acelasi nume, nou pentru amandoi, dar care parea sa fie ud si inghetat. Ne intoarcem spre Piatra Altarului care stralucea in soare. Exact asta imi si doream: ceva placut si in care sa nu sufar si sa inghet de frig. Catalin vine cu ideea de a incerca Pilierul Nord-vestic si propunerea imi pare interesanta.

Ne echipam si pornim spre Lapos iar dupa ce il traversam incepem sa cautam locul unde ar putea incepe traseul. Gasim o urma stearsa de vopsea si pare ca acolo este prima lungime. Ma inham si pornesc pe un prim prag stancos nu foarte greu insa complet neasigurat iar dupa aproximativ 10m ies pe niste pante innierbate care conduc spre baza unui alt perete de unde incepe lungimea a 2-a. Gasesc un piton si regrupez filandu-l pe Catalin. In timp ce el se apropie gasesc exact sub nasul meu si al 2-lea piton ascuns in iarba.

Urmatoarea lungime incepe mai serios si prinde niste fisuri innierbate si cu pitoane distantate. Catalin se descurca si ajunge in final pe o un fel de creasta de unde apoi ajunge la un fel de brana larga cu iarba. Regrupeaza la un brad. In incercarea mea de a urca rotpunkt constat ca imi ingheata mainile dupa cativa metri si ma las pagubas. Trag de vreo 2-3 pitoane si ma incalzesc iar si continui rotpunkt. E o lungime asa si asa.

De la bradul unde a regrupat Catalin mai urc un prag stancos de cativa metri si iar traversez o brana innierbata. De acolo continui spre un diedru mare ce se arcuieste mai sus spre dreapta. Initial se urca pe praguri apoi se prinde o fisura din care scot fara sa vreau un piton.
Ma opresc in selb ca sa-l bat la loc si apoi incerc un prim pas de liber mai sustinut si care imi iese printr-un fel de blocaj cu soldul stang. Trec si pe masura ce urc imi face placere sa catar la liber, lungimea imi aduce aminte de multi pasi similari din alt traseu. Ajung la arcada si acolo dau iarasi de un piton foarte fragil dar fiind intr-o postura nesigura nu raman sa-l bat ci asigur cu un friend si continui rasufland usurat. Traversez spre dreapta si din nou intr-un intr-un diedru larg pe care il catar fara probleme.

Spre finalul lungimii cand imi dau seama ca dificultatile sau sfarsit imi vine sa chiui de bucurie si nu ma abtin sa-i strig lui Catalin ca lungimea e grozava si seamana izbitor cu ultima lungime din Lira lui Floricioiu. Ies pe un prag la un brad si acolo regrupez comod. Vine si Catalin, constata ca am avut dreptate si ne bucuram de toate. Intre timp soarele incepe sa ne mangaie si pe noi.
Lungimea a 4-a urca usor in principal pe praguri cu iarba, destul de expuse si cu asigurari rare, pana la un traverseu care in ghid e marcat cu numele Dulfer. Eu il filez lejer si imi rotesc adesea capul spre peisajele din jur. La un moment dat simt o usoara smucitura si crezand ca are nevoie de coarda ii mai dau dar smucitura se transforma rapid in curgerea corzii prin Reverso.
Pana imi dau seama ce se intampla si blochez, Catalin cade prin ierbotenii si tufisuri mai bine de 10m si se mira ca nu l-am oprit mai rapid. Ce vrei, ii zic, elasticitatea corzii. De fapt, din cauza ca terenul pe care urca era usor a intervenit si "elasticitatea" mea in modul de filare. Bine ca nu s-a intamplat nimic, altadata voi fi mai atent. Revine la traversarea cu pricina si reuseste sa ajunga la regrupare.

Vin si eu fara mare greutate dar incercand sa trec traverseul la liber nu reusesc si trag de piton. Nu stau si pornesc pe ultima lungime care din nou am norocul sa fie una la fel de frumoasa. Initial continua traversarea pe cativa metri spre dreapta apoi urca pe niste praguri si trece direct un fel de surplomba (bolovanul rotund). Revine pe fisuri si un mic diedru usor drepta si apoi direct in sus pana sub creasta. Imi iese si aceasta la liber si concluzionez ca merita traseul chiar si numai pentru aceste 2 lungimi superbe.

Pe varful nordic regrupez la o clepsidra cu niste bucati de corzi putrede dar folosind propriul anou. Acolo sentimentul e maret, nimic nu-ti sta in cale de jur imprejur, varful sudic fiind mai mic. Am un sentiment de deja-vu si tind sa cred ca am mai ajuns pe acel varf nordic. Vine si Catalin si dupa cateva momente de respiro strangem echipamentul si cautam pitoanele de rapel. Le gasesc undeva sub creasta si incepem cele 3 rapeluri pe fata opusa plina de vegetatie.

Dupa ce ajungem la baza, foarte aproape de saua nordica. La intoarcere il tentez pe Catalin sa facem si rapid un traseu si in Cusma Laposului unde eu nu mai fusesem niciodata. Alegem Fisura Cusmei intrucat Eva mai fusese urcat candva de el. Pornesc fara zabava cu un stil artificial cam heirupist dar dupa cativa metri ma potolesc si imi revin.

Traseul are si spituri asa ca trec de o regrupare veche cu pitoane pana sub un tavan impresionant arcuit spre stanga. De acolo Catalin traverseaza pe sub tavan cativa metri si apoi iese pe praguri oblic spre stanga pana aproape se termina coarda. Fiind pe fata cealalta nu-l aud si pornesc mai mult instinctiv. Incerc trecerea la liber dar un pasaj cam ud ma face sa renunt si apoi ajung rapid la el.

Ultima lungime de vede clar si dupa o mica traversare dreapta revine spre stanga si vizeaza o fisura finala care despica clar Cusma in doua. Sub fisura desi este un piton in sus se continua cu o traversare aeriana la dreapta si apoi direct in sus pe un fel de horn pana la niste jnepeni unde practic se iese pe varf. Negasind nici un punct de asigurare ma proptesc dupa un pinten si il filez pe Catalin.

In lumina apusului ne revedem pe varf si ne felicitam pentru realizare. Doua trasee frumoase si noi. Coboram prin spatele Cusmei si revenim la masina inca pe lumina. Ne schimbam si pornim spre casa. Din pacate nu am avut cu cine sa mai impartasim bucuria unei zile frumoase de toamna la catarat. Ioana si Cristina B. au renuntat in ultimul moment la tura.

Se implinise aproximativ un an de cand am urcat in Piatra Craiului traseul Lespezile Lirei si de cand Catalin si Ioana faceau deja 1 an de casnicie. Fatza "nevazuta" a acesteia o stiu doar ei. Oricum le urez: La multi ani si fericiti!

Pentru a vedea poze din aceasta tura va recomand deja clasicul album al lui Catalin aici

Speranta nu moare...

Ehei, de cand tot asteptam momentul asta dar rabdarea intotdeauna este rasplatita asa cum se cuvine. Ani de-a randul ne tot faceam planuri sa urcam acest traseu (Sperantei) din Peretele Vaii Albe dar se pare ca nororul nu a vrut sa ne surada pana acum dar daca totusi speri sa faci ceva cu suficienta tarie pana la urma visul ti se va indeplini.
Asa a fost si in frumoasele zile de septembrie 18-19 cand, dupa o noapte petrecuta pe drumul de la Iasi spre Busteni, impreuna cu Ioana, ne intalnim cu Catalin la Caminul Alpin si pe o vreme superba urcam usurel catre refugiul Costila. Cu exact doua luni in urma fuseseram amandoi tot acolo cu acelasi plan dar fara succes. Noi speram in continuare in realizarea visului nostru.
Pe la pranz ajungem la refugiu si fara sa facem popas prea lung mancam cate ceva si pornim cu planul de a face un traseu mai usor, asa de incalzire, in peretele Vulturilor. Alegem Fisura Suspendata astfel incat sa poata catara si Ioana fara probleme. Urcam spre baza traseului si propun sa urc eu cap iar Catalin cu Ioana sa poata fi alaturi cat mai aproape. Traseul are 5 lungimi si nu e foarte greu dar lungimile mai frumoase sunt cele finale. Ioana s-a catarat minunat si toti am iesit bucurosi dupa un traseu nou, destul de interesant si nu foarte greu. Revenind seara la refugiu mancam, mai povestim si ne pregatim repede de culcare deoarece a doua zi urma sa ne trezim devreme. Plecam cu noaptea in cap spre Circuri si cam pe la rasaritul soarelui suntem la baza peretelui. Ne echipam si incepem sa urcam traseul Sperantei pe care ni-l doream atat de mult si eu si Catalin. Socotesc ca ar fi mai potrivit pentru Catalin sa urce cap de coarda in prima lungime, avand in vedere ca mai fusese prin zona cu ocazia tentativei din Memorial. Soarele incepe sa-l mangaie odata cu ajungerea in regrupare. In continuare vom aborda amandoi tacticos lungime cu lungime si pe masura ce capatam inaltime castigam si incredere in faptul ca vom duce la bun sfarsit acest traseu. Majoritatea lungimilor sunt frumoase, cu multi pasi de liber impusi in care te poti simti la limita dar si fericit ca ai trecut cu bine si ai rezolvat pasajul. Intamplarea a facut ca sa-mi revina mie lungimile cele mai solictante, si datorita faptului ca nu eram in forma prea buna, m-am resimtit de cateva ori in special din cauza unor carcei care ma chinuiau din cand in cand. Nici Catalin nu a fost scutit de efectele efortului destul de intens dar totusi intr-un final ajungem cu bine sus, aproape uitand cu totul oboseala acumulata. Suntem in creasta Vaii Albe, fericiti, dupa traseul mult visat si mult dorit. Bucuria o savuram din mers, in coborare spre refugiu, unde o reintalnim pe Ioana care s-a odihnit si ne-a fost alaturi cu gandul.
Ca de obicei Catalin are darul de a exprima mai bine ceea ce am vazut si am facut asa ca las imaginile si descrierile lui sa va conduca spre ceea ce ne-a fost speranta si in care am crezut destul de mult incat sa o traim cu adevarat.
http://picasaweb.google.com/calpatin/2010091719BucegiSperanteleFisuraSuspendataCuVladCondratovSiCuIoana#

Cheile Sugaului si Pestera Munticelu

Prin luna august am hotarat sa iesim impreuna cu copiii la o tura de weekend cu cortul. Pe de o parte eu si cu Daria insotiti in masina de Mihai si Ana, iar in cealalta masina Cristina impreuna cu fetele ei Zada si Ana apoi Isa si inca o prietena de-a ei. Cu totii am pornit intr-o sambata calduroasa pe la pranz si am ajuns in Sugau spre dupa-amiaza unde ne-am instalat corturile la locul nostru preferat, in curte la nea Dorel. Dupa o scurta pauza de odihna ne-am pregatit masa si cu totii am savurat din bunatatile aduse special pentru aceasta iesire in natura. Ne-am distrat iar cei mici s-au jucat pana s-a facut seara cand, ni s-a alaturat un Bursuc pe nume Lush si cu Andra lui. El a fost ca de obicei animatorul nostru si in special al copiilor. Noaptea ne-a scos la iveala un cer instelat cum des intalnim la munte.
Am dormit cu totii bine si ne-am trezit cu chef de miscare. Dupa o masa buna ne-am facut planurile sa mergem unii la catarat si altii la plimbare spre Munticelu. Eu cu Daria si Zada impreuna cu Mihai si Ana am luat-o usurel spre pestera in dorinta de a arata copiilor ceva nou. Drumul spre pestera urca anevoie dar cu pauze suficiente ajungem cu bine la tunelul ce strapunge muntele si trece in partea cealalta a crestei. Acolo ne vedem nevoiti sa le ajutam pe Daria si pe Zada care ar fi avut dificultati la trecerea peste niste bolovani destul de impresionanti. In tunel era destul de rece asa ca nu zabovim prea mult dar totusi m-am oprit sa dau o mana de ajutor unor turisti veniti din sens invers. De partea cealalta urmam o poteca usor descendenta printre brazi si ajungem intr-o mica sea sub intrarea din pestera Munticelului. Eu nu mai fusesem niciodata acolo deci m-am lasat ghidat de Mihai. In pestera nu prea am avut o vizibilitate buna deoarece doar Mihai avea frontala dar macar am facut cateva poze. Fetele nu s-au speriat iar Daria chiar a recunoscut ca a fost "cea mai palpitanta excursie din viata ei" si o cred. Dupa iesirea din pestera intunecoasa si umeda coboram plaiurile domoale spre sosea unde ajungem dupa aproximativ doua ore si jumatate de la plecare. A fost o plimbare placuta si interesanta atat pentru noi cat si pentru fete care au fost incantate. Dupa strangerea corturilor ne-am adunat cu totii la peretii de escalada de langa cabana unde am mai urmarit cateva evolutii pe stanca si am mancat ce mai era de mancat. Dupa amiaza plecam usor spre casa si ajungem in timp util astfel incat sa-si faca copiii cu totii programul de seara.
A fost frumos si interesant pentru cei mici dar si pentru noi cei mari. De data asta am "lenevit" noi si au "tras din greu" altii la catarat, se stiu ei care.
Cateva poze facute pe traseu indica frumusetea locurilor si a peisajelor.

Catalin Morariu a plecat dintre noi

O stire trista dar din pacate adevarata.
Acum 2 saptamani am primit telefon de la cineva anuntandu-ma ca a disparut Catalin impreuna cu prietena lui pe o vale din India, fiind prinsi de un torent. Nu imi venea sa cred.

Pe Catalin il cunosc din 2002 cand am fost impreuna iarna in Piatra Craiului. Ulterior in vara lui 2003 in timp ce eu am plecat in expeditia din Himalaya pentru doar 3 saptamani, el a plecat intr-o expeditie de 4 saptamani in Peru si s-a intors dupa ... 1 an si 4 luni, petrecute in toata America de Sud.
La vremea aceea eram putin invidios pe el ca reuseste sa calatoreasca atat de mult. In tot acest timp a reusit sa urce printre altele varfurile Ishinca (5550m), Vallunaraju (5686m) si varful Quitaraju (6040m).
Ulterior in 2005 el a participat la expeditia romaneasca "Vise fara limite" din Himalaya si unde a reusit sa atinga altitudinea de 7050m spre varful Shishapangma. Apoi in 2007 a reusit sa urce si varful Aconcagua (6962m) pe care si eu mi-l doresc de multa vreme.
Impreuna cu el si cu Vlad Vanatoru si Ionut Sidor am mai fost in masivul Mont Blanc in august 2006, dar nici unul dintre noi nu am reusit atunci sa ajungem pe varf.
Fara sa fi fost un alpinist profesionist, era inainte de toate un om modest si jovial, cultivat si cu foarte mult bun simt. Totdeauna ne-am inteles bine desi nu eram prieteni foarte apropiati. Dar cel mai tare se indragostise de calatorie si in special de America de Sud unde s-a plimbat prin majoritatea tarilor petrecand deja tot mai putin timp prin tara. Era unul din membrii activi ai Alpin Club Repedea Iasi.
Blogul sau si acum este deschis si parca inca nu realizez ca el nu mai este printre noi. In ultimul sau post din 25 iulie a.c. ne anunta ca... "am plecat".
Cataline sa-ti fie calatoria cat mai usoara si nu te vom uita niciodata.

Ieseala anuala din Costila - 2010

Dupa o lunga perioada petrecuta pe la concerte prin Bucuresti, la mijlocul lunii iulie, Catalin Cretu a insistat asiduu sa mergem in Costila pentru cateva zile si nemaigasind alti amatori am plecat doar noi doi. Planul era sa facem in special traseul Sperantei si in rest ce vom mai putea si noi. Dupa o noapte lunga de mers cu masina, ajungem sambata dimineata in Busteni dupa ora 9 si inainte de 11 poposim la refugiu.
Acolo ne pregatim rucsacii cu echipamentul de catarat si dupa ce mancam putin plecam spre peretele Vulturilor intentionand sa urcam Fisura Mult Dorita. Ajungem pe drumul spre Brana Aeriana pana in dreptul Branei Suspendate si traversam valcelul pietros spre baza traseului.


Ajunsi la baza admiram peretele si marele tavan "mult-dorit" apoi ne echipam si incep eu prima lungime. Desi ma poticnesc inca de la primii pasi trec pana la urma cu ajutorul lui Catalin si mai departe prind curaj si urc pe rand fisuri, fetze, mici surplombe si muchii alternand cu Catalin pana in lungimea a 4-a cu tavanul care ii revine lui. In timp ce el se lupta de zor cu fisura ce era umeda pe alocuri eu ma uit in spate si vad niste nori negri si fulgere apropiindu-se cu viteza.
Il avertizez ca vine furtuna si poate ar fi mai bine sa ramanem sub surplomba pana trece dar el zice ca nu se mai intoarce nici in ruptul capului si trece tavanul iesind rapid dupa vreo 10-15 m in regrupare. Eu vin cat pot de repede si chiar nu-mi mai amintesc cum am reusit sa trec pasajele destul de dificile dar important este ca am ajuns in regrupare caci deja incepuse ploaia. Norocul meu ca ultima lungime este mai usoara si dupa ce trec cativa pasi ies cu bine in creasta undeva sub niste jnepeni.
Catalin cauta intrarea in Brana Aeriana si ne grabim ca sa trecem dar cu atentie sporita. La capatul branei propriu-zise hotaram ca cel mai bine ar fi sa coboram valcelul in rapel si astfel am evitat sa ne riscam pe cateva pasaje destul de expuse. Intr-un final ploaia se opreste si ajungem uzi fleasca la refugiu dar multumiti.






Acolo intalnim lume multa printre care si neobositul Titus, unii care s-au catarat pe langa refugiu, altii prin Tancul Mic si altii care ajung mai tarziu tot din Peretele Policandrului. Ne schimbam si mancam apoi mai stam si ascultam lumea ce mai povesteste. Spre seara ne bagam in saci si cred ca am adormit destul de repede fiind obositi dupa o noapte nedormita.
Planul pentru ziua urmatoare ni l-am schimbat avand in vedere ca prognozele anuntau aceeasi ploaie pe la orele dupa-amiezii. Renuntam la traseul Sperantei si intr-un sfarsit ne hotaram sa facem Poseidon din peretele Costilei.
Aveam o schita sumara a traseului si stiam ca e unul dintre ultimele trasee din acest perete fiind si deosebit de frumos. Urcam de dimineata pe valea Costilei si unele saritori le ocolim pe fetzele innierbate din stanga. Revenim mai sus pe firul vaii si trecem succesiv pe la baza majoritatii traseelor. La un moment dat se observa o brana subtire de iarba ce traverseaza spre dreapta si Catalin spune ca pe acolo trebuie s-o luam.
Ne legam in coarda si trecem brana cu asigurare la vreo 3 pitoane apoi poposim pe un promontoriu larg de unde incepe traseul nostru. Prima lungime ii revine lui Catalin si este o fisura subtire continua pana aproape in regrupare, nu foarte dificila. Reusesc ca secund sa trec la liber fara efort prea mare. Lungimea a 2-a incepe oblic spre stanga apoi trece o burta si mai sus traverseaza spre dreapta pana la un fel de diedru inchis in partea de sus de o surplomba.
Pana acolo nu sunt probleme si apoi trec surplomba care e asigurata cu vreo 3 pitoane dar toate se misca si am ceva emotii dar imediat dupa la dreapta e regruparea. Urmeaza Catalin pe cativa metri si sus si apoi traverseaza pe o brana mai innierbata oblic spre stanga vreo 10m apoi din nou oblic spre dreapta cam tot atat pana in regrupare. De acolo traversez eu pe iarba cativa metri pana in dreptul unui fisuri/diedru in sus. Urc pe fatza din stanga si ulterior revin in fisura, pitoane putine. Mai sus fisura se orienteaza putin oblic spre stanga si alternativ pe cateva praguri pana in regrupare.
Urmatoarea lungime continua pe niste praguri apoi fisura devina verticala si urmeaza pasul traseului unde Catalin trece cu emotii asigurand un anou dupa o teava cu inelul rupt. Mai sus fisura devine putin surplombanta si ajunge in regrupare. Cand vine randul meu ma chinui cu folos si reusesc la liber. Ultima lungime pleaca in sus cativa metri si apoi traverseaza la dreapta pe sub un tavan mare pana la jnepenii din creasta.
Iesim bucurosi sus si pe o vreme buna urcam spre Brana Mare a Costilei trecand pe langa multe flori de colti si chiar capre negre. Facem la dreapta si apoi coboram pe valea Scorusilor si apoi pe valea Galbinele. In timp ce coboram ne prinde o ploaie scurta dar nu foarte intensa. Dupa un rapel scurt la o saritoare intram pe firul secundar si in scurt timp ajungem la refugiu.










La refugiu nu mai e nimeni deja si petrecem seara singuri. Mancam, bem niste vin rosu si mai facem planuri.
Pentru ultima zi ne dorim un traseu mai scurt si nu foarte departe deci alegem Cezar Vargulescu despre care aflam ca a fost reechipat. Luam o schita din refugiu si pornim din nou pe drumul deja cunoscut de pe valea Costilei. Traseul incepe imediat dupa intrarea in Balcoane.
Din firul vaii pana la baza traseului, marcat vizibil cu vopsea alba, trebuie urcate niste praguri innierbate destul de expuse care nu sunt deloc asigurate si care imi toaca nervii la culme. Cand mai vad si fisura umeda si neprietenoasa, cu prima asigurare destul de sus, pe loc imi trece tot cheful de traseu. Noroc de Catalin care isi ia inima in dinti si pleaca primul si trece pasul.
Fisura urca oblic stanga si apoi direct in sus. Dupa ce trece de cateva asigurari parca incep sa-mi revin iar cand imi vine randul ca secund o trec la liber. Lungimea a doua urca direct in sus pe fisura si apoi traverseaza stanga cativa metri pana la o fisura paralela pe care se urca in sus si dupa inca cativa metri revine la verticala regruparii anterioare.
De acolo se merge din nou oblic stanga pana se trece o mica surplomba dupa care se ajunge pe un prag si de acolo devine usor pana mai sus in regruparea comuna cu iesirea din traseul Balcoane. Caut o cale de iesire spre creasta si ajung pe un loc mai larg de unde coboram cativa metri spre punctul de rapel din creasta Costila-Galbenele.
Un rapel de 50m ne duce in valea Galbinele pe fetzele innierbate de unde coboram cu atentie si ajungem la un valcel destul de abrut pe care mai gasim 3 puncte de rapel pana ajungem in poteca ce vine din valea Galbinele.





Ajungem inapoi la refugiu la amiaza si dupa ce strangem rapid bagajele reusim o coborare record in aproximativ 3 sferturi de ora. Prin padure ne prinde iarasi o ploaie scurta dar deja nu ne mai pasa.
In drumul spre casa ne oprim undeva pe valea Timisului sa ne racorim si chiar mancam ce ne-a mai ramas. Drumul spre casa nu e scurt dar ajungem inainte de ora 10 si reusim astfel sa ne refacem pentru ziua urmatoare.
Cam asta a fost "Marea Ieseala" anuala din Costila pe 2010. Eu zic ca a fost vreme buna, am facut trasee noi si frumoase si ne-am propus sa mai revenim prin toamna.

Parisul, "Tara viselor", vazuta prin ochi de copil

Despre Paris s-au scris si s-au spus foarte multe dar din perspectiva unui ochi de copil lucrurile sunt simple: un loc minunat cu multe locuri interesante si un taram de vis. Claudia visa de demult sa ajunga la Paris iar acest vis i l-a imprumutat si Dariei. "Tara viselor" cum ii spunea ea a devenit in sfarsit reala.
In perioada 19-23 iunie am avut ocazia sa fac o scurta vizita cu avionul la Paris impreuna cu familia. Atat Daria cat si Claudia au fost foarte incantate.
Scopul principal a fost sa o ducem pe Daria la Disnayland unde am petrecut o zi intreaga si nu ne-am plictisit deloc nici macar noi cei mari. Cele peste 12 ore parca nici nu stim cum au trecut.
Apoi in ziua urmatoare am vizitat si parcul de distractii Asterix cu mai putina aglomeratie si cu ceva senzatii mai tari, in special pentru adulti. In ambele parcuri se ajunge cu trenul sau autobuzul, fiind situate in afara Parisului (20-30km).
In Paris am stat la un mic hotel pe Avenue de Clichy (arond.XVIII) dar prin oras am circulat deopotriva pe jos, cunoscand astfel mai bine orasul, dar si cu reteaua foarte bine pusa la punct de metrouri si trenuri RER.
Orasul respira peste tot istorie si tot ce vezi este intr-o armonie arhitecturala specifica secolului trecut. Pietele si spatiile largi alterneaza cu stradutele inguste pline de cafenele si magazine chic.
Nimic nu contrasteaza brutal, modernul se imbina perfect cu clasicul si nimic nu pare sa deranjeze ochiul flamand al turistului, poate doar mica dictatura a gunoaielor instaurata pe unele strazi mai laturalnice, dar asta se datoreaza probabil populatiei straine deja foarte multicolore cu obiceiuri de import nu foarte civilizate.
Principale obiective pe langa care am trecut si din care unele meritau vazute mai in detaliu au fost: Turnul Eiffel, Arcul de Triumf, Bulevardul Champs-Elysees, Place de la Concorde, Jardin des Tuilleries, Muzeul Louvre, Cartierul Latin, Catedrala Notre-Dame, Galeriile LaFayette, Moulin Rouge, Cimitirul Montmartre etc.
Totul a fost minunat dar ca intr-un vis, din care te trezesti la un moment dat si iti doresti sa nu se fi terminat asa repede.
Cam asa se intampla cand privesti prin ochi de copil, dar poate vom reveni candva sa ne bucuram si ca adulti de farmecele Parisului.
Imagini din acest periplu puteti vedea vizitand albumul dedicat.

Caldura mare mon cher!

In sambata de 12 iunie a.c. impreuna cu Ionut si echipa Alin + Isa ne-am dus pana in Cheile Bicazului la catarat. Eu cu Ionut aveam de terminat traseul Umbra Muchiei din Piatra Altarului inceput cu 2 saptamani in urma si neterminat din cauza ploii, iar Alin cu Isa urmau sa se duca la faleza de escalada de la Raza Soarelui. In acelasi timp mai veneau in Chei si alti cataratori ieseni. Vremea se anunta foarte buna si la ora 9 si ceva eram in parcarea de la fosta cabana. Acolo ne echipam si ii lasam pe ceilalti doi sa fie preluati pana la Raza Soarelui de duba lui Sorin. Ne grabim ca sa ajungem cat mai repede la baza traseului caci in principiu ne doream sa facem 2 trasee. Soarele ne intampina generos dar totusi primele lungimi au zone cu putina umbra fiind situate dupa muchia stanga a Pietrei Altarului. Ma misc repede pe prima lungime care nu are probleme si este usoara, doar trecerea unui mic hornulet implica ceva mai multa atentie. Asigurarile sunt rare. Urmatoarea lungime incepe de pe un prag larg cu iarba si implica initial o traversare spre stanga pe sub o surplomba pe care mi-am impus s-o trec la liber si am reusit avand in vedere ca stanca era uscat de data asta. Cred ca nu depaseste gradul 7. Asigurarea se face atat in pitoane mai vechi cat si vreo 2 spituri noi. Apoi urca oblic dreapta pe o fisura pana la niste praguri mai inierbate. Dupa cca 24m se regrupeaza comod in 2 spituri cu lant. Ionut vine si el fara probleme si pornesc in urmatoarea lungime. Initial se urca usor pe praguri spre stanga vizand o fata spalata si surplombata cu niste spituri mai vechi pe ea. Incerc s-o fortez la liber dar intr-un final cedez in partea finala datorita lipsei prizelor. Dupa trecerea primei surplombe se urca pe un prag dupa care mai urmeaza inca o mica surplomba dar cu prize relativ bune. In final se ajunge intr-o mica creasta care duce pe un umar al Pietrei Altarului. Regruparea este amenajata in stanga unui copac uscat aflat chiar in marginea crestei. In aceasta lungime Ionut a avut ceva probleme in tentativa anterioara dar acum s-a descurcat mult mai bine. Urmatoarea lungime urca cca. 25m pe pragulete si nu comporta dificultati. Regruparea este amenajata pe un prag cu iarba cam ingust la baza unui mic horn. De aici am inceput data trecuta retragerea in momentul cand o furtuna cu ploaie torentiala si trasnete s-a abatut asupra noastra venind rapid dinspre Lacul Rosu. Vantul era atat de puternic incat nu ne auzeam de la 20m si in momentul rapelului capetele corzilor au fost aruncate dupa creasta reusind cu dificultate sa le recuperez intr-un final.
Lungimea a 5-a (cred ca e cea mai dificila) incepe oblic stanga pe niste fisuri apoi se ajunge pe un mic tanc de unde se trece o fisura surplombata spre stanga pe care am reusit s-o trec cu greu la liber dar mai departe urmeaza un fel de fisura-diedru oblic spre stanga unde fiind oarecum epuizat am continuat artificial. La un moment dat se trece in sus o fata spalata cu ajutorul pitoanelor si dupa urcarea pe niste praguri inierbate se iese imediat intr-o regrupare comoda langa un fel de nisa. Pe aceasta lungime Ionut s-a descurcat binisor. Ultima lungime porneste in sus pe o fisura-diedru iar dupa cativa metri traverseaza dreapta si apoi din nou in sus. Ulterior se ajunge la un alt horn dupa care incep pantele finale mai usoare si se ajunge langa un brad cazut foarte aproape de iesirea din traseul Vanatorii de munte. Deja soarele stralucea puternic si atmosfera se incalzise bine. In timpul urcarii ultimelor 3 lungimi am avut ocazia sa vedem o echipa de 3 cataratori in traseul Eva din Cusma Laposului. Urcarea traseului a durat in total aprox.4 ore. Ne bucuram caci ne-am simtit bine iar traseul a fost destul de fain. Notez pe scurt in jurnalul de pe varf si fara sa mai zabovim incepem retragerea cu planul de a mai face inca un traseu. Ne doream Vanatorii de munte deoarece eu nu-l mai facusem decat o singura data prin 2002 iar Ionut a avut si el aventuri interesante in acest traseu (prietenii stiu de ce...). Inspiratia ne-a facut ca sa lasam la baza traseului intr-o tufa de alun 2 bidoane cu apa pregatite special de la plecare. Ne aprovizionam cu apa si restul il bem deoarece setea era mare. In miezul zilei caldura era torida si nu mai aveam practic unde sa ne ferim de soare. Urcam rapid primele 2 lungimi de coarda pe pragurile de stanca incarcate cu iarba si jnepenis si simteam cum stanca era deja fierbinte. Regrupez la inceputul traverseului orizontal de unde se bifurca spre dreapta traseele Creasta estica (varianta de ocolire a crestei) si Requiem. Incep traversarea care nu e dificila dar din pacate nu este asigurata deloc. Dupa cca 10m se urca direct in sus o fisura-diedru cu asigurari cam proaste la inceput (pitoane ruginite si ascunse prin iarba). Dupa vreo 15-20m se ajunge la o cordelina putreda trecuta printr-o clepsidra dupa care se urca pe un mic prag inierbat. Dupa acel prag, desi pitoanele continua in sus se traverseaza spre stanga pe un fel de brana si dupa vreo 3m se ajunge intr-o regrupare la 2 pitoane. De aici l-am putut urmari destul de bine pe Ionut si l-am pus sa inlocuiasca cordelina veche cu una noua. Caldura ne toropea si beam apa cu moderatie, stiind ca trebuie sa ne ajunga pana sus. Din acea regrupare urmeaza o traversare spre stanga pe praguri cu multa iarba si dupa vreo cativa metri se ajunge la baza unei fisuri-diedru ce urca direct in sus. Fisura este pitonata destul de bine si nu este dificila putandu-se urca la liber. Dupa vreo 15m se ajunge intr-o regrupare comoda la 2 pitoane. De aici urmeaza lungimea a 4-a considerata cea mai dificila si preponderent artificiala. Efortul depus la urcarea acestei lungimi si caldura de afara ne-a neshidratat si ne-a facut sa consumam destul de multa apa din putinul pe care-l mai aveam. Regruparea este pe un fel de tanc langa o mica grota ingusta si e comoda doar pt. un singura persoana. De acolo l-am putut urmari pe Ionut care s-a miscat destul de anevoios. In fine a ajuns in regrupare, am mai sorbit putina apa si m-am angajat in ultima lungime care in prima parte continua cativa metri mai artificial apoi scade putin in inclinatie si devine mai usoara dar si asigurarile se raresc pana intr-un final cand iese pe o mica creasta unde se regrupeaza la un singur piton (Atentie!). Eram foarte aproape de locul unde am iesit si din traseul Umbra Muchiei dar din motive de imposibilitate de comunicare cu partenerul am preferat sa nu merg pana in acea regrupare solida.
In momentul venirii lui Ionut deja eram deshidratati in masura foarte mare, apa terminata, gura si buzele uscate. In total inca 4 ore de data asta nu prea placute mai ales ca ne stabilisem sa plecam spre casa la ora 6 si deja era aproape 7. Mai urma inca o retragere in rapel si poteca pana la masina dar macar eram la adapost de soarele torid. Cand am ajuns la trecerea peste raul Lapos nu am rezistat si am baut apa in prostie si m-am racorit bine. Deja era alta viata si parca am revenit pe pamant. Intre timp ce noi coboram i-am rugat pe Alin si Isa sa vina la masina ca sa castigam timp si in jurul orei 8 eram gata de plecare dezechipati si schimbati. Mancam niste sandvisuri pe drum si pana acasa povestim fiecare ce a facut si cum s-a simtit. Odata cu lasarea intunericului suntem in Iasi si ne simtim destul de obositi dar ne-am catarat din nou pe stanca.















- Cu ocazia aceasta mi-a venit o noua idee.
- Ce idee?
- Ce-ti pasa tie? Amice, caldura mare, ce vrei...