Preferati "Umbra"?

Preferati o zi mohorata in Iasi la 1-2 grade sau o zi insorita de catarare in Bicaz la peste 10 grade? Bineinteles ca toti ati alege varianta a 2-a. Dar daca nu ati sti ca acolo e soare si cald, iar previziunile meteo ar spune ca va ploua? Oare ati risca? Ei bine, noi am riscat si nu ne pare rau. Ne era prea dor de stanca ca sa mai asteptam.
Asadar, dumineca 25 noiembrie, am plecat dis de dimineata (la 5:30) spre Cheile Bicazului in urmatoarea componenta: Eu cu Catalin si Ioana cu Florin si Mihai. Toti eram cam "nemiscati".
Cum cealalta echipa isi dorea sa faca Creasta Estica am hotarat sa intram si noi intr-un traseu tot in Piatra Altarului ca sa fim impreuna. Catalin a propus Vanatorii de Munte dar eu m-am gandit sa incercam un traseu nou. Mi-am adus aminte ca in oct.1999, la a 2-a mea iesire la munte cu Kobe, el a zis ca facem Vanatorii de Munte si dupa cateva lungimi de coarda ne-a prins un viscol si a trebuit sa ne retragem. Ulterior, ne-am dat seama ca era un alt traseu. Totusi, ziua urmatoare am reusit sa ajungem toti 3 pe varf (pe atunci echipa era completata de Wky), dar pe traseul Creasta Estica.
Nu stiam nici acum mare lucru despre acest traseu, el nefiind documentat in nici un ghid, ci doar ca este mentionat in lista traseelor din Bicaz, intocmita tot de Kobe.

Umbra Muchiei (5B,6 A1) - 7lc

La ajungerea in zona fostei cabane Cheile Bicazului, imediat dupa trecerea podului, ne-a intampinat un strat sanatos de gheata drept pentru care a trebuit sa intorc masina (bineinteles cu ajutorul baietilor care au impins din greu) si s-o las in parcarea de langa drum. Era destul de frig (2-3 grade la umbra) dar macar era soare si senin. Piatra Altarului stralucea in soare si nu se vedea nici un pic de zapada pe ea. Ne-am echipat, am mancat cate ceva si am pornit spre baza ei. La trecerea paraului doar Mihai "a scapat" cu un picior muiat in apa. Mai sus ne-am despartit si am luat-o in cautarea intrarii in traseul nostru. Desi mai facusem prima parte din el, trecand atata timp de atunci, imi aduceam cu greu aminte inceputul. Tot ce aveam intiparit in minte era o poza cu Kobe stand dezinvolt cu mana stanga intr-o inversa. Am gasit pana la urma intrarea pe un mic platou si acolo am constatat ca era deja f.cald (cred ca peste 10 grade) si a trebuit sa ne dezechipam de un rand de haine. Prima lungime s-a dovedit a fi una usoara cu doar vreo 3 pitoane pe ea, mai mult una de apropiere. Din regrupare, am regasit acel pasaj ce-l aveam in memorie a fi in prima lungime.

Kobe in UM (1999)	Eu in UM (2007)

Surpriza a fost sa gasesc si niste spituri noi. Dupa ce a venit si Cata am hotarat sa ma duc tot eu cap in urmatoarea lungime. Aceasta a inceput cu o traversare expusa, pe o fata cam neteda, pe sub o mica surplomba (locul unde pozase Kobe cu 8 ani in urma) si apoi o bavareza oblica spre stanga destul de sustinuta, pana la niste praguri care in final duc in regrupare. Nu am vazut regruparea noua pe spituri decat dupa ce s-a apropiat si Catalin dar oricum era o regrupare comoda la 4 pitoane.

Lc.3 din UM (1999)	Lc.3 din UM (2007)

Urmatoarea lungime i-a revenit lui Cata si are cativa pasi de artificial A1 ce necesita scarita si apoi iese pe o mica creasta pana la un copac mare (vezi pozele de mai sus).

Eu in regruparea a 2-a din UM (1999)

Lungimea a 4-a am inceput-o tot eu, pe marginea dreapta a peretelui vestic (dinspre Lapos) al Pietrei Altarului, zona unde se afla si traseul Petriu, iar apoi continua oblic spre stanga pe fisuri si praguri. La un moment dat se ajunge la un fel de umar care duce spre fata sudica si unde se poate regrupa la 2 pitoane. Eu am continuat, sperand sa gasesc o regrupare tot pe spituri, dar am ajuns ca capatul corzii si loc de regrupare ioc. Am improvizat o regrupare cam incomoda folosind si niste nuci, imediat sub o mica surplomba si stand pe niste tancuri de stanca desprinse din perete si care cam sunau a gol. Catalin a urmat apoi pe linia pitoanelor in stil artificial si cam la o jumatate de coarda a gasit un loc bun de regrupare pe un prag langa o mica grota. Lungimea a 6-a (ultima) am urmat-o direct in sus pe niste fisuri apoi o mica traversare oblic dreapta si din nou in sus pana la o fisura mai larga si nepitonata peste care se urca pe praguri pana pe un umar aproape de varf, in locul unde iese si traseul Vanatorilor de munte. In total ne-a luat 4 ore parcurgerea traseului si eram multumiti si incantati. Pe parcursul penultimei lungimi ne-am dat seama amandoi de ce a fost numit asa traseul (vezi poza).

Umbra "muchiei" si a mea...

Desi nu ma putea vedea, Catalin imi putea urmari miscarea cu ajutorul umbrei lasate pe perete.
Dificultatea impusa nu este mare dar traseul necesita putin efort in special in pasajele artificiale (este cam TD-/TD) in schimb peisajul este deosebit si ofera deschidere catre Cheile Laposului, Cusma Laposului, Peretele Laposului, dar si spre Creasta Estica, fiind situat mai tot timpul pe muchia sud-vestica a Pietrei Altarului.
Sus in varf i-am asteptat pe ceilalti care erau in penultima lungime, timp in care am avut curiozitatea sa urc varful adevarat al Pietrei Altarului si de acolo am avut o priveliste extraordinara.
Rapelul si retragerea le-am facut odata cu apusul soarelui iar la caderea intunericului eram deja la masina. In drumul spre casa am schimbat cu totii impresii si cei care au putut au savurat o bere. A fost o tura placuta iar cand am ajuns in Iasi si am vazut ce vreme urata era, ne-am felicitat reciproc pt.alegerea facuta.
Observatii: traseul are de fapt 6 lungimi iar daca se regrupeaza in a 4-a lungime dupa cam 25-30m nu este nevoie nicaieri de asigurari mobile suplimentare.
Morala: Cand puteti, mergeti la munte indiferent cum pare sa fie vremea. S-ar putea sa fie mult mai bine decat acasa.

La ce mai e buna catararea?

Hai sa va povestesc o intamplare nostima.
Ieri seara am primit un telefon de la o mai veche cunostinta care m-a rugat sa o ajut la... intrat "legal prin efractie" in propria casa. Totul s-a intamplat cam in felul urmator:
Usa metalica, fiind dotata cu o incuietoare mai deosebita, permite incuierea automata fara cheie la plecare, dar din pacate nu permite descuierea nici macar cu cheie daca mai exista o alta cheie in yala prin interior, ca in cazul nostru.
Planul era sa intru prin escaladarea balconului situat (din fericire) doar la etajul 1, si de acolo sa sparg geamul (termopan dublu) ca sa intru in casa si sa deschid usa din interior.
M-am oferit cu drag in ajutor, mai ales ca solicitarea pompierilor trebuia facuta prin apel de urgenta si cu tot tamtam-ul de rigoare.
La fata locului totul s-a petrecut destul de rapid, avand noroc si de o conjunctura prielnica adica: grilaj la geamul de sub balcon, bunavointa vecinului de la parter, un diamant de taiat geamul, etc.
Concluzii:
1. M-am descurcat binisor, avand cunostinte si experienta in catarare, chiar daca pe stanca si nu pe blocuri.
2. As putea sa deschid o afacere pe tema asta, si in caz de nevoie sa aiba la cine sa apeleze lumea.
3. Macar daca nu mai apuc sa ma antrenez la stanca, asa ma mai mentin si eu in forma.
4. A fost o intamplare scurta dar hazlie, cu multa voie buna dar si cu o serie de invataturi pt.cei implicati.
La mai multe oare?

Bucium, my love

Astazi stand in casa si neputand sa ies la Bucium m-am tot gandit ce a insemnat pentru mine de-a lungul timpului si cum a inceput totul.
In 1994, la o lectie teoretica de alpinism sustinuta de dl.Miki Bucholtzer, din cadrul unui stagiu de ghizi montani de la Casa Studentilor din Iasi, printre altele ni s-a prezentat si o caseta video cu renumitul Patrick Edlinger, unul dintre cei mai buni cataratori francezi ai anilor '80. Dupa ce am vazut acea caseta, pot spune ca am ramas asa ... ca atunci cand te indragostesti la prima vedere (de alpinism si nu de Patrick). La sfarsit l-am rugat pe dl.Miki sa-mi faca si mie o copie a casetei iar dupa cateva zile am iesit cu cineva sa cautam poligoanele. Nu a durat mult pana am gasit poligonul 1. In acele zile de inceput imprumutasem o bucata de coarda statica, un ham facut din centura de siguranta de la masina, si vreo 2-3 carabiniere pompieresti. Nu stiam ce e ala un "8" dar foloseam pt. filat nodul semicabestan. Pentru incaltat, gumarii cumparati din bazar, erau tot ce-ti puteai dori. La poligonul 1 faceam de regula vreo 3 trasee. Intre timp am reusit sa fac rost de cartea lui Cuxi - Singuratatea Verticalelor - care mi-a deschis o pofta si mai mare.

Polig.1 in iunie 1994	Polig. 3 in iunie 1994

Primii pasi in "Veverita"	Bavareza din "Veverita"

Veverita era, bineinteles cu alta intrare, singurul traseu pe care-l stiam si faceam din poligonul 3, poligon pe care l-am descoperit ceva mai tarziu, nu-mi mai amintesc exact cand, dar oricum inainte de accident. Cum care accident? Pai stati asa sa va spun, ca dupa doar 4 luni de catarat deja nu mai aveam nevoie de coarda si ... inevitabil am cazut (parca in 5 sep.'94). Oricum totul e bine cand se termina cu bine. Am scapat doar cu ambele picioare fracturate si 3 luni de stat in pat iar in tot acest timp tot la munte ma gandeam. O perioada de cativa ani buni, m-am tot perindat pe la Bucium cu diversi amici, de la Studmont, de la Facultate, ori colegi de servici. Eram ca acasa la mine, dar nu eram decat un pasionat si atat. Chiar si pe Clau am dus-o o data dar nu a fost deloc incantata, precum eram eu.

Traverseu la polig.3 prin apr.'95

Polig.3 prin oct.'95	Veverita la final

In pozele de mai sus se poate observa configuratia diferita a intrarii in "Veverita" iar sub "Y" un bolovan care ulterior a cazut.

Rapel la polig.1, noe.'96	Mansa pe Central

In tot acest timp, singurul echipament "adunat" a fost un ham facut mai de soi si un 8 manufacturat din otel. Mansele le faceam de obicei cu bucati de coarda imprumutate de pe la altii. Prima catarare in stil cap de coarda am vazut-o in vara lui '99 cand un tip (pe atunci cu parul buclat si cam smecheras) se dadea cu buclele pe el, la poligonul 1 pe Central. L-am urmarit cu interes si ulterior m-a luat sub aripa lui. Daca pana atunci eu eram in ochii celor pe care-i aduceam pe acolo un fel de "maestru" (haha), din acel moment Kobe (caci el era individul), avea sa devina mentorul meu pentru anii ce au urmat. De la el am invatat cum se face un antrenament serios si tot el m-a scos la munte in trasee adevarate.
Ce faceam eu pana atunci la Bucium era doar un fel de plimbare. Practic din acel an pot spune ca am inceput alpinismul. Poligoanele au inceput sa joace un rol din ce in ce mai important in viata mea, caci la aspiratiile tot mai mari era nevoie de un antrenament cat mai riguros. Frecventa iesirilor era oricum in medie cam de 2 ori pe saptamana.

Secund in "Paianjen" cu Kobe, sep.'99

Incet, incet am inceput sa fac rost si de echipament iar in Cheile Bicazului faceam impreuna cu Kobe si Wky iar ulterior Ben trasee tot mai multe. In timp s-au mai schimbat partenerii de catarat dar, pana la urma, cel mai stabil a devenit Catalin. Totusi de foarte multe ori am fost si singur la antrenamente si nu m-am plictisit.
Daca astazi, dupa atatia ani, ajung mai rar la Bucium, este din cauza faptului ca nu mai am timp, dar de fiecare data cand imi fac planul de a merge si apoi ma vad nevoit sa renunt, simt un fel de sentiment ciudat, o neliniste interioara. Asta de obicei se intampla cand iubesti cu adevarat si pot spune cu mana pe inima ca eu iubesc cu adevarat!

"Buciumul suna cu jale"

Am reusit in weekend sa ajung dupa multa vreme, din nou la Bucium, adica la poligoanele de catarare de la Repedea. I-am corupt, sau mai bine zis ne-am corupt reciproc, pe Catalin si Ioana. A fost o dumineca dupa-amiaza frumoasa, cu mult soare, si desi temperatura era in jur de 5 grade, noi ne simteam f.bine iar stanca era deosebit de primitoare. Pe la ora 2 poligoanele erau pustii, si parca incep sa devina din ce in ce mai pustii. Lucrul nu e de inteles, avand in vedere ca e singurul loc de antrenament, mai aproape de Iasi, bineinteles in afara de panoul lui Adrian. Se prea poate ca lumea sa inceapa, datorita frigului, sa prefere panoul ca mijloc de antrenament dar totusi, parca nici in timpul verii nu prea vedeam multa lume la stanca. De aceea am scris in titlu ca "Buciumul suna cu jale" si anume ca tot mai putini mai calca pe acolo. A venit totusi mai tarziu si Cristina cu o prietena.
Asadar, am poposit la poligonul nr.1, cel mai usor si mai aproape dintre toate, si care ne permitea sa ne adaptam dupa o pauza cam lunga ...(la mine au trecut aproape 2 luni de la ultima catarare serioasa, adica Fisura Artei in Bicaz). Nu am tras prea tare, ci ne-am miscat mai mult din placere.
Apusul de soare a fost impresionant, dar imediat dupa aceea s-a resimtit si frigul. Nu am mai zabovit mult dupa ora 5 caci intunericul incepea sa se astearna cu repeziciune. Seara, am fost invitati sa degustam specialitati frantuzesti, prin amabilitatea Ioanei, proaspat intoarsa din Marsilia (daca nu ma insel). Daria s-a intalnit cu Zada si se pare ca incep sa se simta bine impreuna. Nu mai e mult pana vor reusi sa comunice pe deplin.
Cum va spuneam, pentru mine a fost un weekend placut, cu evenimente scurte dar bine condensate si pline de substanta. Abia astept urmatoarea iesire la munte, cred ca din nou in Bicaz.
Apropos, iarna si-a facut deja simtita prezenta. Pregatiti-va serios.

Problema

Avem 13 bile egale ca volum, aspect, culoare etc. Din ele, totusi, una este diferita la greutate (adica mai usoara sau mai grea) dar nu stim cum anume. Avand o balanta cu talere, cum determinam din doar 3 incercari, care este bila diferita de toate celelalte la greutate?
Ia sa va vad.

Stiati ca...

Celebrul om de stiinta Albert Einstein, autorul "Teoriei relativitatii", printre altele s-a si catarat?
In primul numar, dedicat lui Einstein, al colectiei:

100 de Personalitati. Oameni care au schimbat destinul lumii

editata de DeAgostini, la pag.27, scrie urmatorul lucru:

"Se spune ca, in timpul unei excursii de catarare, Einstein era atat de absorbit de discutia pe care o avea cu Curie, incat era sa cada intr-o prapastie."

Asadar: Atentie la neatentie!
Iata deci ca nu numai oamenii obisnuiti practicau astfel de chestii. Un alt exemplu este cel al fratilor Titeica, matematicieni renumiti ai inceputului de secol XX, care au fost printre primii exploratori sistematici ai vailor de abrupt din abruptul Prahovean al Bucegilor. Despre acestia se poate citi in cartea lui Nicolae Baticu - Pe crestele Carpatilor.

Ceva care ne priveste deja pe toti

Am gasit postat pe lista Alpinet un link catre un chestionar cu informatii care mi s-au parut de interes comun. Ne priveste pe toti cum ne putem imbunatati viitorul.

Va recomand sa cititi cu atentie si sa luati aminte! Daca incercam cu totii sa respectam acele recomandari ne va fi cu siguranta mai bine in anii ce vor urma.

http://quiz.alde.eu

Ei, ce parere aveti?

Sfaturi pt.un bivuac "mai bun"

In legatura cu ultima noastra aventura din Piatra Craiului, cand am innoptat in mod neprevazut la refugiul de sub vf.Ascutit (2150m), si apoi citind un articol in revista Climbing (nr.260), am compilat o serie de sfaturi pentru usurarea unui bivuac fie el in perete sau chiar in camp deschis ori padure. O definitie in engleza a termenului bivuac gasiti aici.

1. Folositi imbracaminte din material sintetic polipropilena/polar si nu din bumbac caci mentine caldura chiar si uda. Deasemenea sa aveti o haina de ploaie si o palarie/caciula. Caldura se pierde in proportie de peste 70% prin cap.
   
2. Sa aveti permanent in rucsac o frontala/lanterna cu un set de baterii bune de schimb si deasemenea sunt utile niste chibrituri uscate sau o bricheta.
   
3. Puneti in rucsac o folie de supravietuire, este f.buna atunci cand tb. mentinuta caldura corpului.
   
4. Timpul va trece mai usor daca vorbiti (chiar singur) sau jucati diverse jocuri etc. Eventual faceti un plan si incercati sa-l respectati. Poate fi util sa aveti un pix si o foaie cu integrame/rebus.
   
5. Incercati sa va faceti din timp o rezerva de apa/lichid de baut si nu o consumati prea repede ci incercati s-o impartiti astfel incat sa ajunga pe toata perioada bivuacului. E util sa aveti un mic tubusor din plastic cu care puteti bea apa din fisuri sau scobituri in stanca mai greu accesibile.
   
6. Protejati-va de vant; aflati din ce directie bate si improvizati un paravan (eventual cu ajutorul foliei).
   
7. Pentru mentinerea/conservarea mai buna a caldurii intre 2 persoane se foloseste pozitia "piept la spate" si va impachetati bine cu folia de supravietuire. Pentru a nu se pierde caldura in pamant asezati-va pe corzi, frunze uscate, crengi de conifere, sau orice va poate conferi o oarecare izolare.
   
8. E util sa aveti cateva bucati de cordelina si niste banda adeziva, cu care se pot improviza mai usor rapeluri pentru o retragere fortata. Cu banda adeziva se pot lega clapetele de la carabiniere simple transformandu-le in inele de rapel.
   

Orice ar fi trebuie sa fiti optimisti caci veti supravietui, altii au trecut prin chestii mult mai grele/grave...
Oricum daca puteti evita bivuacurile neprevazute evitati-le! Bafta maxima.

"Agonie si Extaz", poveste din Crai

Dragii mei, a trecut cam mult timp de cand nu am mai fost in Piatra Craiului, asa cam la vreo 5-6 ani. Impreuna cu Catalin si Vlad Vanatoru ne-am planificat sa mergem la o tura in Crai, care sa includa si ceva catarare. Bineinteles, ca o continuare logica la Fisura Artei a lui Floricioiu, am stabilit sa incercam traseul Lespezile Lirei.
M-am intalnit vineri dimineata in Brasov cu Catalin, Ioana, Vlad si rucsacul meu, si am pornit odata cu rasaritul soarelui spre Zarnesti si de acolo cam 12km pe drumul pietruit spre Plaiul Foii.
La Plaiul Foii ne-am dezmortit putin si am ciugulit cate ceva apoi am pornit cu rucsacii grei in spate spre izvorul Orlovschi, tinta noastra fiind refugiul Sperantelor din zona fostei "Cabana Ascunsa".

Urcusul prin padure spre izv.Orlovschi

Pe drum ne-am aprovizionat cu apa din belsug, avand in vedere ca la refugiu nu aveam nici o sursa de apa (cam 5-6 kg/pers) dar asta se simtea ... pe umerii fiecaruia.
Pe la 13 eram cu totii la refugiu dupa urcusul pe Hornul Pamantos.

Refugiul Sperantelor, 1690m

Ne-am pregatit rapid rucsacii usori si am purces spre Canionul Cioranga pe care intentionam sa-l parcurgem ca traseu de incalzire si totodata de recunoastere (trecand pe la baza Lespezilor Lirei). Eu am cam facut misto de Catalin care tot vroia sa luam cu noi echipament de catarare din belsug si am refuzat sa-mi iau espadrilele. Usori si voiosi am pornit pe Braul Cioranga spre intrarea in Canion, pe care l-am gasit rapid, fiind a 3-a vale ce intersecteaza braul, dupa Valcelul cu Fereastra si Valcelul cu Smardar. Ideea era ca la intoarcere sa coboram pe Valcelul cu Fereastra astfel incat sa stim si traseul recomandat pt. retragerea din ziua urmatoare.

Prima parte a Canionului Cioranga

Toti eram super-incantati la vederea frumusetilor masivului si nu am dat prea mare importanta timpului care se scurgea incet, incet.
Prin Canion, dupa privirea din toate unghiurile si prin binoclu a fisurilor din Lira, am dat la un moment dat si de prima saritoare, care m-a pus putin pe ganduri, dar am rezolvat-o relativ usor prin ramonaj, apoi dupa ce au urcat Catalin si Vlad, am pus coarda pt. Ioana si am tras rucsacii.

Saritoarea nr.1	Saritoarea nr.3

A urmat si a 2-a saritoare pe care am trecut-o toti cu brio, apoi ne-am apropiat de cea care era de fapt cheia intregului Canion si care era pitonata. Bineinteles ca datorita faptului ca nu aveam espadrilele, nu am putut insista sa merg eu cap, asa ca l-am lasat pe Catalin, care s-a dus dezinvolt si a iesit cu bine sus. Gradul de liber este probabil 6+. Am urmat eu tot la liber, apoi Ioana cu ceva emotii si in final Vlad.

Ultimii pasi din saritoarea nr.3

Dupa acel pas au mai urmat doua saritori mai usoare, dar nu de neglijat, si intr-un final, in jurul orei 17, cu ceata lasandu-se alene si intunecand cerul si peisajul, am ajuns sus, "la Amvon". Dar din pacate acel loc nu era unde ne asteptam noi, adica aproape de creasta principala, ci abia in Braul de Sus. Am reperat cu totii continuarea spre Valcelul cu Fereastra, dar din cauza ca se lasa seara si nu stiam niciunul din noi poteca prin valcel am "preferat" sa o luam spre creasta iar apoi sa coboram pe Braul Cioranga. Cu greu am iesit in creasta din cauza ca nu prea aveam vizibilitate si nu stiam exact pe unde sa o luam. De acolo in scurt timp am poposit in fata refugiului Carol Lehman de pe vf. Ascutit. Nu am zabovit prea mult caci deja se lasa intunericul si am pornit spre Braul Cioranga. Din cauza cetii am cam bajbait si ne-am pierdut orientarea. Atat eu cat si Vlad mai fuseseram pe acest brau de cate 3 ori, dar acum parca niciunul din noi nu mai recunosteam locurile. Intr-un final am plecat eu in cercetare, pe calea ce o intuiam a fi buna. Dupa o lunga coborare si ceva traversari de valcele am zarit primele "momai" (marcaje cu pietre cladite) si am zis ca ala trebuie sa fie drumul. La intoarcere, sperand sa fiu auzit, m-am chinuit din rasputeri sa-i chem pe ceilalti. Pana la urma a trebuit sa urc din nou pana la refugiu, iar intunericul era deja instalat. Eram cam suparat ca nu am fost auzit din timp si ca trebuia astfel sa ramanem in refugiu dar probabil a fost cea mai buna solutie. Ehehe, ce a urmat a fost partea numita "Agonie".
Ne-am instalat in refugiu cu minimul de echipament pe care-l aveam la indemana si anume o singura folie de supravietuire (multumim lui Vlad) si doar un sfert de litru de apa si aproape un baton intreg de ciocolata cu alune. Nici macar un bat de chibrit. Hainele de pe noi nu ofereau prea multa caldura asa ca ne astepta o noapte luuungaaa.... Si asa a si fost.
Eu nu am putut dormi deloc. Eram cu totii f.f.ingramaditi pe niste crengi amarate de jnepeni, peste care am presarat foi rupte dintr-o revista gasita prin refugiu, si inveliti cu folia de supravietuire, care bineinteles era cam mica pt. a acoperi 4 persoane. La orice miscare cei din margine se dezveleau imediat.

Pare comod, nu-i asa?

Folia, este de fapt un celofan f.subtire acoperit cu o pelicula fina de aluminiu reflectorizant, si folosita cu brio in misiunile spatiale. Pentru a fi eficienta, o persoana tb. sa se inveleasca complet cu ea, astfel incat sa nu existe pierderi de caldura. Altfel...

Ce sa mai zic ca la un moment dat am inceput sa fac tot felul de exercitii numai sa ma incalzesc cat de cat. Norocul nostru a fost ca nu a scazut temperatura sub 0 grade, desi imi era frica de acest lucru, sau chiar de o ninsoare. Cred ca fost "cea mai lunga noapte din viata mea", aproape 12 ore. Ceilalti au reusit sa motaie cate putin.
In fine, a sosit cu greu si dimineata, cu o ploaie marunta, dar tot ce conta era faptul ca eram "intregi" si ca la maxim 2 ore (dupa aproximarile noastre) ne astepta mancare din belsug si mult doritii saci de dormit.
Am pornit printr-o ceata si mai deasa, direct spre poteca intrezarita de mine cu o seara inainte si, dupa mai multe coborasuri, urcusuri si traversari, am ajuns ... ghiciti unde? Exact "la Amvon". Deci am parcurs defapt Braul de Sus si nu Cioranga. De acolo ne astepta coborarea Valcelului cu Fereastra, in conditii nu tocmai bune, totul fiind f.ud. Valcelul nu ne-a pus totusi probleme caci am folosit corzile pt.rapeluri la saritori si intr-un final am ajuns din nou la refugiul "nostru drag".
Ce a urmat, a fost partea numita "Extaz".
Mai pe scurt ne-am indopat bine (supe fierbinti, sunca si cascaval, slanina cu ceapa si usturoi, vin rosu, dulciuri si ceai cu lamaie, etc. etc.), apoi am dormit aproape toata ziua (oricum orice activitate "outdoor" era compromisa, deci implicit si "cantatul la Lira", din cauza cetii si a umezelii), am povestit de toate, mai exact ne-am refacut dupa "o noapte de pomina". Ziua urmatoare totul era inghetat si pe jos se asternuse putina zapada, prima zapada din acest sezon. Admiram cu totii fulgii firavi. Coborarea era deja hotarata unanim dar nu a fost usoara, in conditiile in care toti eram cu incaltaminte subtire (si uda inca din ziua precedenta) iar solul era inghetat. Rucsacii doar pareau mai usori, iar noi optimisti. In drumul spre Plaiul Foii ne-a incetinit doar coborarea prin Hornul Pamantos si pe alocuri setea de a privi si fotografia peisajul maret si trecerea printre anotimpuri.

"Sfinxul" din Crai

Ciorba de la Plaiul Foii si vinul fiert ne-a intetit tuturor reveria.

Priveliste din fata cabanei

Alte poze superbe facute de Ioana puteti vedea aici.
Cred ca a fost o poveste frumoasa, intr-un decor deosebit de frumos si despre niste prieteni si mai frumosi. Craiule,... pe data viitoare!

Din nou cu Daria... in Chei

Iata ca a venit randul pentru Daria sa viziteze si Cheile Bicazului (dupa Ceahlau si Bucegi). Bineinteles ca ea nu a avut absolut nimic impotriva.
Intr-o sambata splendida de toamna, cu un aer cald aproape ca vara, ne-am pornit impreuna cu familia fratelui meu Cornel sa petrecem un weekend linistit la Lacul Rosu. Clau fiind plecata din localitate cu treaba, am plecat cu Loganul imprumutat sau inchiriat de Cornel de la cineva. Cu ocazia asta am condus si eu un Logan si drept sa va spun m-am simtit foarte bine in el.
Am plecat din Iasi pe la 11:30 si am ajuns cam in 3 ore in Lacul Rosu unde am oprit la pensiunea portocalie de langa bifurcatia spre Suhard.

Scurt popas in rezervatia Cheile Sugaului

Desi preturile acum sunt altele, in interior nu prea s-au schimbat multe fata de cum era inainte, dar oricum noi nu vroiam conditii de lux, asa ca 150 lei/camera cu 4 paturi a fost de acceptat. Dupa ce ne-am cazat am facut niste mici cumparaturi de la minimarket-ul de vis-a-vis si ne-am indreptat spre lac sa facem un picnic pe malul sau. Acolo erau amenajate f.frumos masute de lemn cu banci si locuri de joaca pt.copii.

Am mancat, ne-am jucat cu Daria, am vizitat tarabele cu suvenir-uri si in final ne-am dat cu barca pe lac (20 lei/jumatate de ora).

Apoi ne-am mai dat putin in leagane si spre seara ne-am dus in camera. Dusul din camera era una din imbunatatirile de laudat, asa ca am profitat cu totii din plin de el.
A 2-a zi Daria ne-a dat desteptarea pe la ora 7 dar oricum era o zi frumoasa, chiar daca era putin cetoasa de dimineata. Pe la 8 am iesit si m-am intalnit cu echipa de cataratori (de soc) din Iasi (in ordine aleatorie: Catalin, Vlad, Ioana, Ionut, Razvan si Briss). Am stabilit ca ne vom vedea pe plaiurile Suhardului sau, de ce nu, chiar pe varf. Dupa ce am luat micul dejun in camera ne-am strans bagajele si am plecat cu masina spre baza muntelui Suhard. Baietii se auzeau deja sus la trasee. Am urcat agale,
noi astia "plimbaretii", si ne-am cascat gurile la "cei vajnici" ce se pregateau sa urce stancile cu fortele proprii. Primii auziti si mai apoi intalniti au fost Ionut, Razvan si Briss care se pregatea sa atace traseul "Gentiana". Apoi mai sus si cealalta echipa: Catalin, Vlad si Ioana se luptau deja cu traseul "Diedrul Cuiburilor de Soimi". A fost pentru mine un sentiment ciudat sa stau sa ma uit la altii cum catara si eu sa simt doar acea furnicatura in degete... Dar asta este, oricum a fost placut. Destinatia noastra a fost vf. Suhard cu cei peste 1400m, pe o poteca lejera fara prea multe probleme, si unde ne-am lafait in tihna la soare.

Dupa o perioada nu i-am mai asteptat pe baieti si am inceput sa coboram. Echipa lui Catalin abia se pregatea sa intre in ultima lungime iar Ionut ii tragea pe coechipieri sai spre ultima regrupare. O buna bucata de vreme i-am privit prin binoclu si "incurajat". Intre timp Daria a tras un scurt pui de somn in aerul curat de munte.

Dupa ce am parasit cu ceva regret zona Lacul Rosu am coborat spre Chei urmand sa le parcurgem pe jos. Le-am aratat ce trasee am mai parcurs si care e terenul meu obisnuit de aventura. Inainte de Bicaz mi-a venit ideea de a cumpara produse pentru a face un mic gratar undeva pe malul raului Bicaz. Carnatii proaspeti, cremvurstii si niste slaninuta au sfarsit prin a fi mancate cu pofta si bineinteles cu mult mustar si cate o bere (fara alcool - dar asta e!). Spre lasarea serii am ajuns cu bine la Tg.Frumos unde ne-am despartit de Cornel, Paula si Alex si in acelasi timp ne-am intalnit cu Clau, care ne-a preluat spre Iasi.
Cam asa a fost un weekend linistit la munte. Eu nu am avut aparatul foto la mine (incalcand astfel regula nr.1 din mesajul anterior) asa ca pozele sunt facute de Cornel. Sper ca le-a placut si lor si vom mai iesi impreuna.

Recomandari "de toamna" in fotografie

Toamna a inceput deja de pe 23 septembrie si zilele superbe se scurg foarte repede. Deci profitati cat mai mult de ele si faceti cat mai multe poze.
Tocmai am gasit acest link despre cum se poate fotografia mai bine la vreme de toamna:

Five Tips for Taking Great Fall Photos

In mare recomandarile suna cam asa:

1. Nu uitati aparatul de fotografiat oriunde v-ati duce. Cand aveti ocazia sa pozati ceva interesant nu ezitati la gandul ca poate si maine va fi la fel. E posibil sa prindeti acelasi moment tocmai peste 1 an.

2. In timpul toamnei soarele fiind mai coborat pe cer, da o lumina mai placuta si mai calda seara. Pentru culori dramatice faceti pozele chiar inainte de apus si folositi un filtru polarizator "cald" la fotografierea culorilor rosu si oranj.
Imbunatatirea saturarii culorilor se poate face fie din aparat sau prin editare ulterioara.

3. In zilele intunecate de toamna cand peisajele ies nu ezitati sa fotografiati mici detalii precum frunze colorate, fructe interesante, insecte sau alte instantanee cu copii sau animale. Deasemenea zilele cu lumina slaba sunt bune pentru diverse portrete sau imagini de familie in natura.

4. Luati-va un tripod pentru a fotografia in lumina slaba, folosind fie o apertura mai mare (deci adancime mai mare a imaginii) sau un timp mai mare de expunere.

5. Faceti multe fotografii in modul Macro pentru detalii deosebite. De multe ori tendinta este de a prinde cat mai mult intr-o singura poza, folosind un unghi cat mai mare, dar care nu are un impact vizual prea bun in formate mai mici. Pentru fotografii tip Macro se recomanda folosirea regulii de trei a lui Don Paulson.

Bucurati-va de fotografiile facute toamna.

Jim Holloway si o filozofie a vietii

Jim Holloway a fost prin anii '60-'70 unul dintre cataratorii de prim rand ai Americii si printre altele a deschis multe trasee de boulder grele la vremea respectiva, dar din care 3 nu au fost repetate nici pana in prezent, cu toate eforturile "profesionistilor" in bouldering (vezi rev.Climbing nr.259).
Totusi el nu mai poate catara de foarte multa vreme din cauza unor probleme neurologice care il fac sa nu mai simta nimic la nivelul picioarelor. Acum practica in schimb ciclismul si alergarea. Atunci cand catara nu se sfia de exemplu sa se opreasca pe malul unui lac si sa arunce cu pietre in apa si multe alte chestii care ii enervau pe altii.
Filozofia lui, si care mi-a placut foarte mult, este urmatoarea: "Catarati-va, simtiti-va bine, dar nu luati catararea prea in serios incat sa deveniti sclavul ei. Atunci cand veti fi in incapacitate de a va mai catara veti simti mai mult lipsa micilor distractii cu prietenii decat a unei bucati de stanca!"
Este foarte adevarat. Eu recunosc ca am cam devenit un sclav al catararii si de aceea am permanent dorinta de a catara selectiv, doar trasee care sunt mai lungi, mai grele, mai tari, mai la liber, mai nu stiu cum...
Din aceasta cauza nu mai apuc sa ma catar din pura placere, sa ma simt bine si relaxat, sa apuc sa admir natura si ce mai e prin jurul nostru. Nu mai apuc sa fac ture la munte cu piciorul, sa dorm la cort, sa stau la foc seara, etc. Am cam ajuns la o vorba care suna cam asa: "Sa nu tradezi muntele pentru o stanca" (vezi Dinu Mititeanu).
Anyway, abia acum incep sa-l inteleg si eu pe Catalin care face ce face sa se simta bine oricand si bravo lui. Ar trebui sa iau cateva lectii de la el. Eu tot eram suparat de multe ori pe el ca nu trage tare, ca nu tine pasul cu mine, ca nu vrea de multe ori sa catere ceea ce as vrea eu si multe altele de genul asta. Dar esenta e urmatoarea: Poti la fel de bine sa cateri si un traseu de 2B (sau F-facile), de genul "Grota lui Hilli" din Cheile Turzii sau "Traseul Central" din Pietrele Doamnei - Rarau (si le-am facut pe ambele) si sa ramai mut de placere si incantare iar in final satisfactia sa fie cu mult mai mare decat atunci cand ai facut 5 trasee legate intr-o zi in zona Gatul Iadului dar la sfarsit nu esti in stare nici sa spui cum te cheama.
Deci dragilor, catarati de placere, simtiti-va bine cu prietenii, iesiti la munte cu cortul, urcati muntii si pe poteci, invatati de la cei care ne impartasesc din experienta lor si impartasiti-va la randul vostru experientele personale si in final va veti simti mult mai bine si nu veti suferi atat de mult de dorul stancii atunci cand soarta va va impiedica sa mai catarati. Sa dea Domnul sa nu se intample asta la niciunul dintre voi!

Mitul legat de "Fisura Artei"

Dupa 2 incercari succesive nereusite (din cauza ploilor) de a iesi la munte, la catarat, ne-am hotarat sa plecam oricum ar fi dumineca 16 sept.in Cheile Bicazului, eu, Catalin Cretu si... atat. Planul nostru initial era sa facem traseul Turnul de Fildes, dar cum de obicei nu se potriveste cu ce e la fata locului, am modificat schimbarea si am intrat in Fisura Artei, un traseu impunator care fura privirile trecatorilor, imediat de la intrarea in Cheile Bicazului.

Prim-plan matinal cu Fisura Artei

Intentia clara era de a dezlega vechea dilema legata de acest traseu: "prin interior" sau "prin exterior".
Prima data cand am facut acest traseu, in vara lui 2003, cu Vali Chiriac, am reusit sa ne infundam atat de bine in interiorul diaclazei incat la un moment dat parca te intepeneai complet si nu mai puteai face nici o miscare.

Eu secund prin interior, in 2003

Ulterior cu Catalin, in 2005, tot prin interior am parcurs traseul. Dilema se mentinea de fiecare data aceeasi. Prin exterior parea imposibil. Se ajungea intr-un pas de unde practic nu se intrevedea o continuare prin exterior. De fapt continuare exista, dar nu existau sau nu mai existau asigurarile fixe. Nici nu prea era loc de asigurari fixe caci fisura este suficient de larga. De aceea probabil (din limitari de ordin psihic) se alegea parcurgerea prin interior. Prin interior se ramona fara nici o asigurare intre regrupari dar parea mult mai sigur. Vali a fost cel care a injghebat un proiect sponsorizat de Proclimbing si a reamenajat traseul prin exterior, fixand in primul rand o regrupare sigura la pornire si apoi cca. 10 spituri. De la acea reamenajare, nu stim daca a mai incercat cineva traseul in aceasta forma.
Noi am pornit cu spor si voie buna, vremea fiind numai buna, desi putin cam rece de dimineata (cam 5 grade) dar senin si fara nici un nor. Se anunta o zi superba.
Daca era bal atunci bal sa fie, si mi-am propus sa incerc cat mai mult din traseu la liber (adica rotpunkt). Am pornit cap schimbat, eu primul, facindu-mi calculul ca sa fiu eu cap in a 5-a lungime cea cu varianta prin exterior.
Prima lungime mi-a iesit la liber, cu ceva efort (cam 7/7+), pasul cheie fiind de pozitionare cu picioarele intr-un sprait larg.

Sprait-ul incercat prima data, in 2005

Apoi pe rand, si celelalte 2 lungimi au "cazut", una cate una, parca putin mai usor, ceea ce m-a facut sa cred ca sunt mai putin dificile decat prima. Oricum in toate aceste lungimi predomina ramonajul, si pe alocuri spraitul, in cel mai pur stil cu putinta, deci practic nu te mai obosesti la "bulan".

Pornind in lungimea a 3-a

Lungimea a 4-a contine o trecere printr-un "tub", care nefiind dificila, poate totusi pune probleme celor mai voluminosi.
In schimb ultima este cu adevarat "o opera de arta". Din cauza ca alpinistii generatiilor anterioare stapaneau mai mult ca sigur ramonajul mai bine decat noi, ei nu aveau probabil probleme in a aborda catararea prin exterior desi era foarte slab asigurata. Nivelul de dificultate nu este mare (max. 6+) dar iti trebuie o foarte buna tehnica si incredere in tine. Acum, cu asigurarile fixate de Vali, aveam o temere sa nu se fi transformat lungimea intr-o "scara de spituri". Dar Vali desi a facut amenajarea din rapel, a facut o treaba f.buna. A existat totusi o mica problema chiar dupa al 2-lea spit cand desi m-am chinuit in fel si chip nu reuseam sa gasesc o trecere logica spre al 3-lea spit care era f.sus. Intr-un final am apelat la scarita dar chiar si din ultima treapta abia am ajuns sa pun bucla. Dupa putina odihna am intrezarit o posibila miscare de sprait care ar fi putut fi folosita in locul scaritei. Oricum, rotpunkt-ul era compromis, dar m-am decis totusi sa incerc mai departe cat pot de mult sa continui la liber. Chestia a fost ca mi-a iesit si nu a fost deloc usor. Din nou ramonajul a fost pana la final la el acasa. Primul piton vechi (si singurul de altfel pana la clasica iesire din diaclaza) l-am gasit cam dupa vreo 12-15m. Deci cine facea in aceste conditii prin exterior nu am decat sa-i spun: Jos palaria! Dupa iesirea din diaclaza, pe un prag larg cu iarba, este amenajata o regrupare destul de comoda dar pe care eu unul nu am folosit-o caci mai aveam ceva coarda si bucle cat sa pot ajunge pana la final, la copaci. Restul e poezie. Chiar si numai trecerea prin acea faneata unde pacea domneste incremenita parca de veacuri, iar brandusele de toamna erau puritatea intruchipata, merita un asemenea efort.

Fantastica poiana cu branduse

Eu cel putin aveam febra si ceva dureri la umeri din cauza incordarii, chiar de la iesirea din traseu. Dar macar am dezlegat dilema. Se poate face si prin exterior, dar desi e amenajata cu spituri, varianta aceasta ramane in continuare o provocare serioasa. Noi am facut-o pe exterior iar eu am parcurs traseul in maniera rotpunkt in proportie de aprox. 99%, adica asa cum mi-am propus initial.
Concluzii: Traseul isi merita numele, este la fel de spectaculos si prin interior si prin exterior, si se poate parcurge integral in catarare libera.

Banc

Baba viseaza intr-o noapte ca Dumnezeu vorbeste cu ea si ii promite ca o sa mai traiasca 35 de ani pentru ca a fost credincioasa....
A doua zi baba se duce glont la o clinica de chirurgie estetica si cere: lifting facial, silicoane, antivaricocel, vopsea blonda. Ce mai, dupa doua zile cu banii de inmormantare era Pamela Anderson. Iese din clinica si o calca un autobuz.
La poarta Raiului intreaba:
- Doamne daca mi-ai promis 35 de ani, de ce m-ai omorat?
- Nu te-am mai recunoscut!
:)))))

Un antrenament scurt de forta/anduranta

Pentru cei care nu au timp suficient pentru antrenamente, am gasit in nr.257 al revistei Climbing, un complex foarte eficient de antrenare atat a fortei cat si rezistentei, pentru muschii de baza folositi in catarare si care necesita foarte putin timp. Exercitiul este inventat de medicul japonez Tabata si consta din 16 minute de "foc" (Tabata's 16 minutes of hell) care trebuie efectuate pentru a fi eficiente de 2 ori pe saptamana. Se inlantuie cate 20 sec. exercitiu + 10 sec. pauza de 8 ori pentru fiecare din cele 4 tipuri de exercitii (4 grupe musculare diferite: spate, umeri, biceps si antebrat) iar intre ele cate 2 minute de pauza.
Exercitiile se executa cu gantere cam de 60% din greutatea cu care poti face 1 singura repetare. Pe timpul celor 20 sec. de exercitiu se fac cat mai multe repetari posibile.
1. Spate - Ramat cu ganterele: Din pozitia aplecat la 90, cu genunchii usor indoiti si spatele drept, se ridica ganterele la nivelul pieptului (putin lateral spre axile) apoi se intind mainile si se repeta.
2. Umeri - Tractiuni la scripete: se foloseste un aparat cu greutati si scripete (helcometru) si, stand pe banca sub bara de tractiune, se trage bara spre piept cu mainile cat mai departate pe bara. Cred ca in lipsa acestui aparat se pot folosi si tractiunile la bara fixa.
3. Biceps - Flexii cu ganterele: se trag ambele gantere odata spre piept cu cotul mentinut fix si pozitionat in lateralul corpului.
4. Antebrat - Flexii cu gantere: se sta pe o banca si cu o haltera sau gantere tinute cu palmele in sus si cu incheietura mainii sprijinita pe genunchi sau pe o tabla se fac flexii si extensii ale palmelor.
Cei mai avansati ar putea sa faca pauza activa ceea ce inseamna practic fara pauza, adica sa mentina in cele 10 sec. o contractie izometrica...
Spor.

Locuri mult visate: Portita Caraimanului

De mult imi faceam planuri sa ajung la locul numit Portita Caraimanului, loc "de vis", umblat rar, doar de catre cei care au curajul sa se incumete pe braul nemarcat dar spectaculos. Portita este o deschidere naturala in stanca, prin care se trece de pe un versant al muntelui Caraiman pe altul. Am mai avut o incercare de a ajunge la Portita dar pornind din partia Kalinderu, pe atunci neamenajata, tot pe o poteca nemarcata, dar m-am intors dintr-un punct de unde nu mai gaseam continuarea traseului. Intrarea in braul portitei se face cam din dreptul bazei cascadei Caraiman (acum doar un firicel subtire de apa) pe o poteca destul de slaba, spre stanga pe coasta muntelui.

Braul Portitei

Poteca merge relativ pe curba de nivel, in usoara urcare, si trece mai multe vai abrupte, dar nu pune mari probleme fiind destul de buna. Dupa vreo 40 min. am ajuns la Portita.

Portita Caraimanului

Am trecut prin ea, aplecat, si parca am intrat intr-o alta lume.

Prin Portita

Locuri cu peisaje superbe, unde nu te mai saturi de privit si pozat. Dupa inca vreo cateva minute am mai traversat prin jnepeni densi spre coltul de unde se deschide o panorama unica spre creasta Picaturii. Am pozat-o si am constatat ca erau niste alpinisti ce coborau in rapel varful Strungii Mari.

Varful si Creasta Picaturii

Dupa intoarcere am aflat ca era printre ei si veteranul domn Dinu Mititeanu. Mi-ar fi placut sa continui braul ce traverseaza toata fata Caraimanului pana in cresta Picaturii si poate chiar pana in valea Alba (exista descrisa aceasta traversare intr-un articol din fosta revista Muntii Carpati) dar timpul nu-mi permitea asa ceva si oricum eram f.multumit si cu aceasta incursiune neplanificata dar minunata.
Intoarcerea in Valea Jepilor a fost mult mai rapida, nemaifiind nevoie de orientare. In total, dus-intors am facut 1 ora si 15 minute. Poate voi face candva si creasta Picaturii, poate chiar cu domnul Dinu Mititeanu. Eu oricum sper de mult sa facem o iesire impreuna si poate se va materializa candva.